Dorul de aripi... (scurtă proză poetică)

Mai înainte de toţi vecii... atunci când Soarele de abia se năştea - în aglomerare de bule rotunde de foc şi apărea ca simplă stea pe un cer de întuneric - răspunzând astfel poruncii divine „Să se facă lumină!”... atunci când Întunericul - orbit - se întorcea pe cealaltă parte din sine (nemaiputând îndura propria-i apăsare!), ghemuindu-se în poziţie de fetus şi zămislind din placenta lui neagră - Omul... atunci... Zeii hotărâră!

Dumnezeu-judecătorul de suflete nu mai avea acum niciun cuvânt de spus... Îngerul trebuia ucis, crucificat între roţile Carului Mare... El trebuia pedepsit pentru imprudenţa de a se arăta Omului adamic, pentru a-l fi tentat pe acesta cu gândul nemuririi...

Un Înger frumos (în albul ceramic şi divin al pielii lui) îşi purta, crescute în omoplaţi, aripile din pene şi petale de flori argintii. El îşi ascundea nemurirea din ochi în umbra pletelor, curse val... Omul gol privea lacom, dar temător, la aripile Îngerului. Le-ar fi vrut înfipte în spinarea lui... Zeii nu vroiau nici aripi şi nici nemurire - ei vroiau Răzbunare. Îngerul ştia că sfârşitul este aproape, dar nu se temea...aştepta liniştit.

Zeii se strânseră roată în jurul Îngerului, iar el îşi lăsă vârfurile aripilor prinse - de către aceştia - în aţe. Zeii îl ridicară până la cer - târât... în nemurirea lui pe jumătate stinsă... Pe drumul de înălţare, îl judecară scurt...

Atunci Omul se cutremură... dar nu de soarta crudă ce Îngerul avea să o îndure, ci pentru cea a aripilor din care se scurgeau, desprinse în zbor, petale şi pene... Omul, neînvăţat cu zborul, rămase jos... Cu ochii aţintiţi la Înger culegea, rând pe rând, petalele şi penele căzute în ţărână şi-şi acoperea cu acestea goliciunea - esenţa nemuririi lui...

În două-trei secunde scurse în cer (resimţite, pe pământ, de Om ere interminabile), Îngerul fu ţintuit de mâini şi de picioare între stelele albe ale Carului Mare... Sânge albastru se scurgea ploaie, din pupile de înger, spre Om... Îngerul se ambiţiona să nu piară crucificat...

Şi atunci...Zeii îi împunseră coasta cu partea tăioasă a liniei ce despărţea cerul de ape şi de pământ... Şi Carul Mare scoase un ţipăt ascuţit de durere, zămislind pe cer - un car mai mic... Din coasta Îngerului curgea un amestec de praf de stele şi păsări negre...

Omul privea îngrozit, neputincios să strige încetarea schingiuirii. Ar fi vrut ca Îngerul să nu moară (prinsese oarecum drag de el!)... dar aripile... ce nu ar fi dat Omul ca aripile acelea de pene şi flori să-i împodobească lui spinarea? Ce nu ar fi dat? Aşa că...Omul se pomeni strigând Zeilor - „Ucideţi-l de-ndată!”... Şi Îngerul în tocmai acea clipă se sfârşi...

Zeii, ştiindu-l nemuritor, îi încercară moartea trăgând cu sete de aţele prinse în aripi... Nimic... Îngerul rămase neînsufleţit. Atunci Zeii i-au coborât din ceruri trupul impunător cândva, dar tranformat acum într-o masă amorfă - întinzându-l trofeu la picioarele desculţe ale Omului...

Dar vai! Omul se temea de Îngerul neînsufleţit mai tare acum decât când era viu! Zeii văzură ezitarea Omului... şi atunci desprinseră ei, trăgând fără milă, aripile Îngerului... Omul aştepta... ştia că acele aripi argintii şi frumoase aveau să fie, în curând, doar ale lui... Se îmbujoră la faţă când întinse larg braţele goale ca să cuprindă aripile... Încercă să şi le fixeze în spinare (aşa cum văzuse la Înger). Şi toţi - şi Om şi Zei - aşteptau minunea: înariparea Omului...

Dar minunea îşi refuza împlinirea - aripile nu vroiau să rămână înfipte în pielea gălbuie şi moale a Omului şi cădeau şi iar cădeau apoi, în ţărână... Omul a început, în neputinţa lui de a deveni Înger, să plângă... Cu ciudă, desprindea printre lacrimi, pană după pană, petală după petală, până când din aripile de Înger nu a mai rămas decât un schelet de os...

Atunci Zeii se revoltară în faţa firii distructive a Omului şi-l blestemară pe acesta să poarte veşnic, în suflet, obsesia înălţării şi dorul de aripi...