Pagini

miercuri, 17 iulie 2013

Cadâna și dunele de nisip...


Ce ochi... ce ochi minunați avea
întunecaţi şi căutători
ca niciuna alta...

nu-şi amintea
                                                             când o întâlnise dintâi
dar ştia că o privise dansând
atât de unduitor din şoldurile-i pline
dar nu pentru el dansa ea
- cadâna -
ci pentru sultan
şi pentru cei apropiaţi lui
iar el nu se număra printre aceştia
el era doar un emir venit
de departe
ca s-o-ntâlnească pe ea
s-o cumpere dacă i se permitea
s-o ducă cu el de unde venea
s-o facă soaţa sa

căci
frumuseţea ei străbătuse mări
şi ţinuturi deşertice
până ajunsese
la el
şi se-ndrăgostise din poveşti auzite
cântate despre dansurile ei
şi-n visele-i de noapte
scursă în oftaturi
de dorinţă şi
iubire

De ce tocmai acum?
De ce ochii ei?

trei zile trecuseră de deşert fierbinte
de botelcă goală de apă
buzele-i erau crăpate
de prea mult
Soare
roşeaţa lui încingea nisipul
căldura se vedea
aburândă-n
 zare
şi abia se mai ţinea
 pe picioare
emirul

Apă... un strop de apă
de-aş avea...

şi cadâna iubită
îi tot juca în faţa ochilor-mpăienjeniţi
de fierbinţeală şi arsură
oaze verzi
părea că-i promite
ademenindu-l pe urmele ei
ş-aproape fără suflu - cuminte
o urma unde-i arăta ea
să meargă, să se ducă
unde deşertul era
 mai pustiu
mai gol
mort









marți, 16 iulie 2013

Nivelul 21



o gură de cafea
o ţigară aprinsă
un perete de sticlă:
Nivelul 21.

de sus
oraşu’-mi pare o diorama
făcută de un copil
autist
care a aruncat
cu blocuri, cu clădiri
cu parcuri, cu maşini
în stânga şi în dreapta
după bunul lui plac
şi pentru propria-i plăcere

şi armonie şi haos la un loc
şi străzi largi şi drepte
şi clădiri mai scunde
şi turnuri de sticlă
unele sunt noi...
dar cele mai multe
sunt ziduri-nnegrite de noxe
şi roase de timp...

prea multe maşini aliniate
ca mărgelele colorate
 la semafor...
unde s-o duce toată lumea
asta grăbită?
spre ce muşuroi?

luni, 15 iulie 2013

(III) Lumina?

LUMINA!

prin Meditaţie adâncă
Floare de Lotus
am Renăscut:

furiile-mi - Poeme le-am făcut
mâhnirile-mi -  Albe poduri
ce mă poartă
Uşor şi-n Linişte
spre o Lume de Vis!

am clădit din ruine
îmbrăcate-n liene
o Lume mai Bună
în care Luna nu mai este
fărâme zdrobite cu-n ciocan pe cer
iar Apa Vie nu mai curge
 doar ploaie mohorâtă
de toamnă târzie
lăsată de toţi
în
UITARE

căci am înţeles
că ce-i MORT poate RENAŞTE
ce este dat însă Uitării
moare de Tot
fiindcă
nu-i Nimeni
să-şi mai amintească
de-a fost cândva şi el
şi cine-a fost...

Şi eu am o
DORINŢĂ
ce nu mă lasă nimic să uit
şi nici măcar nu e dorinţa mea
e o dorinţă împrumutată
asumată cumva...

e Dorinţa pe care-o Viorea
mi-a şoptit-o într-o noapte frumoasă de MAI

mi-a zis roşind toată:

Prea repede mă duc dacă sunt Viorea...
mai bine să fiu stea!

şi mi-a cerut
în locul ei  -  să-mi pun eu
Dorinţa

- i se părea...
că-i prea mare de ea
de-o simplă viorea...
- se temea că
numai ei  
- dintre toate viorele -
n-are să i se împlinească...

Trebuie să strâng Lumină!

asta am mai înţeles
în Meditaţia mea

...Lumină cât de-o Stea...

e drept... mai mititică....
...mai pentru Vioreaua mea
ce-şi dorea să devină
şi ea
tot
STEA!



duminică, 14 iulie 2013

Podul (Mâhnirea)



Mahnirea

sub toate chipurile ei

îmi nimiceşte sufletul

şi-mi dărâmă
 
Lumea de Vis

pe care o construisem 

în Viaţă

cu greu, pas după pas...

Ca pe un pod din     Pietre Albe

o construisem eu...

ca să pot trece       Uşor

şi cu sufletul plin de     Linişte

peste râuri adânci

 necuminţite,
 
învolburate,

dornice de noi zbateri pentru o

                                   ultimă gură de... Aer,

dornice de un nou înecat.