Întâlnirea... (VIII)

 -Ce cauţi, copile, singur lângă lac? Te-ai pierdut de părinţi sau joaca te-a purtat? Eu pentru Linişte am venit aici... Vroiam să scriu ceva.... uite chiar acolo! lângă bradul cela înalt. Îl vezi ce mândru-i şi frumos? Mi-e tare drag... Şi acolo vroiam să-mi aştern - eu - hârtia: pe piatra albă ce răsare-n zare. Nu-i departe de aici... mai c-o şi vezi! Şi în verdeaţă jucăuşă vroiam să-mi îndemn la galop - eu - stiloul din os şi cu peniţa d-aur. Să scriu  - mai curând! - povestea ce o să-i bucure şi pe alţii! Aş vrea s-o termin... tu ştii? Dar eu nu mai am drept la Dorinţă. La mine se închipuie deja Sfârşitul. 

 

Da’ zi-mi, copilaş, ţie îţi plac poveştile frumoase? Mie-mi plac tare mult! Aş trăi numai din ele! Mi-aş hrăni sufletul de lup flămând mai ales cu cele spuse pe şoptite... când amurgeşte Toamna! ...când frunzele ruginite se lasă purtate departe de o boare de Vânt, iar gândul îţi zboară înţelept şi liber dincolo de marginile fereastrei tale... Uite, eu parcă aş vrea să vorbesc cu cineva acum. Mă mai plictisesc câteodată şi de coala mea dragă de hârtie... Vrei să-ți spun o poveste? ...ştiu multe poveşti! Dar mai bine spune-mi tu câte ceva... despre tine şi despre joaca ta. Ai face pentru mine asta, pentru o bătrână?

-Să o fac pentru tine? Dar tu eşti mare, tu mă priveşti de sus... Uite, tu poţi mânca îngheţată când vrei, nu mai trebuie să ceri voie. Iar eu, eu sunt încă mic: eu încă mai păstrez amintirea laptelui de sân de care nu voiam să mă despart, eu încă mai ţin minte întreg Universul din ochii mamei mele care mă privea şi ştiam că ar stinge toate stelele de vor îndrăzni să lumineze prea fierbinte. Eu sunt încă mic, încă nu am ajuns a fi prins în iluziile celor ce zic că ştiu ce-i viaţa. Eu încă vorbesc cu iarba şi ajut buburuzele să se caţăre în flori, să le simtă mirosul. Ce pot face eu pentru tine? Uite, nici şireturile nu am reuşit să mi le leg...

-Ai putea ţine un pic de urât fetiţei din mine şi-n schimb eu am să-ţi spun un secret: eu ştiu să-mi las sufletul să zboare ca fluturele de uşor pe cer senin de veşnică primăvară. Nu sunt aşa om mare, cum mă crezi. Copil mă simt mai mult, mai ales atunci când vorbesc cu Vântul seara. Mi-e prieten bun, tu îl ştii? Multe veşti mi-a mai adus de la cei dragi mie şi multe amintiri frumoase mi le-a aşezat în poală când bătea cald dinspre Apus.

-Da’ tu poți să zbori ca fluturii? Mama mea zice că dacă o să fiu cuminte o să pot să zbor când o să cresc mare. Eu vreau să zbor, fluturii sunt uşori, dar eu, eu sunt greu… Cred că am făcut ceva când eram mai mic și m-a pedepsit… uite! Uite! El e prietenul meu! El încă nu ştie şi se teme: zboară dacă vreau să-l țin în mâini. Da’ pe tine pot să te țin de mână… tu nu fugi… tu eşti prietenul meu? Mama zicea că străinii nu sunt prieteni, dar eu ştiu că tu eşti prietenul meu… Vrei să fii prietenul meu? Uite buburuza vrea la tine, poate vă împrieteniţi şi o ajuţi să vadă lumea de sus… Eu sunt încă mic.. eu nu pot aprinde noaptea lumina fără să caut tabureta… Vreau să cresc, să nu mai fie straşnic noaptea…

-Eu zbor cu fluturii... că mi-s dragi şi-i simt aproape - aşa de frumoşi, de bucuroşi şi de liniştiţi mi se par. Şi-am mai învăţat să-mi făuresc din suflet şi cu voinţă multă trup potrivit aripilor mele, ca să pot şi cu păsările a zbura.... Dar ştii tu oare cu cine îmi şoptesc eu gânduri vesele în răsărit de Soare? Nu ştii... Dar cu buburuza... Ea îmi vorbeşte mereu despre iubiri şi vise ce nu au fost uitate. Şi toate astea ţi le spun ţie fiindcă tu îmi placi şi cred că am putea să fim prieteni.

-Dar… eu sunt copil… oare mai poţi fi copil când creşti? Cum aşa? Eu credeam că după ce mergi la şcoală te faci om mare şi devii pompier sau profesor şi înveţi copiii să fie cuminţi. Ţine balonul! Cred că poţi să fii prietenul meu. Tu eşti mare, da’ nu m-ai ciufulit şi nici n-ai plecat mai apoi. Da… cred că poţi să fii prietenul meu… Da’ să nu scapi balonul...că-l ia Vântul. Stai aici, pe iarbă. Atent! Să nu te aşezi pe patul greieraşului! Lui îi place să se odihnească aici, în iarbă. Eu mai am o bomboană de la tata. El nu ştia că mama mi-a dat deja una. Aşa că am două acum. Asta e pentru tine. Doar prietenii se împart. Tu o să-mi dai o bucăţică când îţi vei cumpăra îngheţată?

-E dulce bomboana de la tine şi are gust de zmeurică... Mai încolo mâncăm şi îngheţată, dacă la asta pofteşti. De care-ţi place ţie? ...Şi de unde ţi-ai luat balonul? E minunat!... nu am mai văzut până acum altul la fel... Are toate culorile curcubeului în el şi e atât de rotund şi de mare! Dar vezi tu, copile... parcă îmi pare rău să-l ţin legat de mine. Prea frumos şi liniştit adie Vântul împingând uşurel - de la spate - după-amiaza târzie... şi prea chemător se mai alintă balonul colorat de viaţă plină şi visătoare. Priveşte-l şi tu cum se leagănă singurel, încercând să ajungă tot mai departe, tot mai înalt în zare... Nu ai vrea tu să îţi pui o dorinţă şi apoi să îi dăm drumul? Să se bucure? Să zboare şi el? Şi cât îl privim cum se înalţă şi se depărtează de noi, poate vei vrea să-mi povesteşti despre dorinţa ta. Doar suntem prieteni, nu-i aşa? 

-Mie-mi place îngheţata gustoasă, tu ştii să alegi? Balonul l-am găsit de dimineață. Era la mine pe pat... cred că am dormit cu el. Zici să îmi pun o dorinţă? Da’ dacă nu se îndeplineşte? Eu mi-am mai pus odată o dorinţă... de ziua mea, dar nu mi s-a îndeplinit. Poate nu sunt un copil bun, poate nu-s cuminte... Dar balonul e oricum mai frumos decât o dorinţă neîmplinită. Poţi să-ţi pui tu o dorinţă şi să-l laşi să zboare, dorinţa ta poate-i mai mare şi o să se-ndeplinească. 

-De vanilie e bine dacă luăm îngheţata? Când eram mică, tare mult îmi plăcea... Chiar ş-acum îi mai port gustul ca de floare aromată... Îmi plac mult florile mie. Le sunt soră bună şi ele se deschid spre mine ca să-mi vorbească noaptea. Ştiai? De fapt... nu ştie nimeni... oamenii mari nu mai ştiu să vorbească florilor pe graiul lor... iar eu nu zic nimica până nu dau de ochii sinceri, curioşi şi treji. Altfel... n-ar înţelege, ar alerga să strige după mine şi m-ar lua în râs. 

Hai mai bine ţie să îţi povestesc despre cum am întâlnit eu - sub un cer senin şi înstelat de primăvară - o viorea mititică. Şi ea mi-a şoptit de o dorinţă de-a ei. Vroia să mi-o pun eu  - pentru ea i se părea că-i prea mare. Mi-a cerut - înroşind un colţ întreg de petală albăstrie - să mă plec ca să-mi spună la ureche că-şi doreşte tare, tare să devină stea şi să nu mai fie floare: 

Prea repede mă duc dacă sunt viorea... mai bine să fiu stea!, uite aşa-mi cânta apoi în fiecare seară când mă vedea că trec pe lângă ea. 

Şi prea cu dor se uita la cer noaptea şi prea mult visa... Nu o puteam lăsa aşa... plânsă toată în dorinţa ei pe care nu-ndrăznea nici s-o numească din teama că ei - dintre toate viorelele - nu i se va realiza. Mi s-a făcut milă de ea. Şi privind la Luna plină, mi-am pus dorinţă să devin stea luminoasă pentru o viorea. Dar apoi, mi-a părut grea dorinţa şi m-am uitat tristă la floare... Dar vioreaua îmi zâmbea încrezătoarea în mine şi în steaua ei frumoasă de lumină. Şi aşa de mult credea, mititica, în dorinţa ei... şi cu atâta tărie... încât am început să cred şi eu.

Putem aduna şi noi, împreună, lumină cât de-o stea - una mai mititică, aşa...mai pentru tine, i-am spus viorelei mele. 

E aşa frumos să fii stea şi să luminezi noaptea, uitându-te pe furiş către Lună... cum să îţi mai doreşti şi altceva?, mi-a răspuns veselă ea. 

Şi văzând-o fericită, m-am bucurat că s-a întâmplat să-mi fie dat să-mi pot pune o dorinţă atât de mare şi de frumoasă pentru vioreaua mea. 

Aşa că iată... tu-mi cunoşti Dorinţa dinainte de a da balonului drumul, îmi eşti prieten doar. Dar eu nu pentru împlinirea dorinţei vreau balonul să-l eliberez, ci pentru bucuria lui că nu-i legat... 

Am cunoscut la un moment dat un băieţel. Şi el avea balonul lui rotund şi mare. Al lui era roşu şi îl urma cuminte peste tot... oriunde s-ar fi dus băieţelul. Niciun fir nu-l ţinea legat şi totuşi balonul îl însoţea mereu bucuros că o poate face. Îl plăcea mult pe băieţel şi mai ales îi plăcea că are un prieten lângă care putea zbura sub orice chip visa.....

Dar te văd întristat... nu-ţi fă griji pentru dorinţa mea. Se va împlini! - dacă nu pentru mine, sigur pentru vioreaua mea. Că şi Luna o vede de sus... O vede cum plânge mititica - printre suratele ei adormite - şi cum sufleţelu’-i de floare îi zboară în vis până sus de tot, până devine stea răsărită chiar lângă Lună. Şi dacă steaua-viorea se-ntinde un picuț pe cer... mai că prinde şi o mângâiere, poate două de la Lună. Atunci e vioreaua mea mai fericită! 

Dar zi-mi de balon acum... m-ai făcut curioasă... Cum de a ajuns la tine pe pat? Zi-mi şi hai să-l lăsăm să zboare! Şi pune-ţi o dorinţă frumoasă chiar dacă cealaltă nu s-a împlinit. Nu a fost din vina ta. Să nu crezi asta... Copiii sunt minunaţi şi prea puţin greşesc... Oamenii mari... ei au uitat cum este să trăieşti în Copilărie...

-Ce-i aia vanili? Aşa un cuvânt straniu.. eu credeam că îngheţata e doar de ciocolată… Balonul - el a venit... noaptea, când dormeam. Mama a zis că e de la îngerul care mă păzeşte. Numai că eu i-am spus că nu înţeleg cum poate să mă păzească dacă nu e lângă mine. Tu eşti lângă mine, da’ el? Dacă e prietenul meu, de ce nu l-am văzut niciodată? Eu cred că de mine au grijă florile şi păsările. Iată, când o să cresc mare o să am şi eu grijă de cineva. Când o să fiu puternic pe toţi o să-i apăr de… şi vioreaua, s-a făcut stea? Da’ tu de unde ştii să vorbeşti cu florile?

-M-a învăţat un Moşneag aplecat de spate şi micit de ani... Dar asta s-a-ntâmplat când eram mică. L-am întâlnit atunci dintr-o întâmplare. Era şi el în aceeaşi poieniţă în care ajunsesem eu. Culegea toate ciupercile roşii care aveau şi puncte mici şi albe pe ele. Niciuna nu-i scăpa şi m-am mirat. Le scotea cu gingăşie multă din pământ şi-apoi le făcea ascunse într-un sac mare pe care îl tot trăgea - cu grijă - peste Tot după el. M-am apropiat timid: 

De ce doar acestea?, l-am întrebat pe bătrân şi ochii lui m-au privit surprinşi pentru o clipă de parcă nu mai văzuse niciodată vreo altă fetiţă. 

Cu glas cumpătat mi-a răspuns mai apoi: Ciupercuţele astea sunt mândre tare, că se ştiu frumoase. Ele sunt ca focul sau cum sunt vulcanii. Se aprind repede şi din orice şi e osteneală şi ai nevoie de apă multă şi curată ca să le stingi supărarea. Le mai scapă şi câte-un cuvânt mai greu, se mai iau chiar şi la harţă, la bătaie uneori. Şi niciuna nu pricepe că nu se poate să fie numai aşa cum ele vor. De-asta le strâng eu şi le bag în sacul meu.

Şi ce se-ntâmplă în sacul tău plin cu ciupercuţe, Bătrâne, când îl închizi la gură?, l-am mai întrebat. 

E bună întrebarea ta... Acolo nu e Lumină şi ele nu ştiu că-s toate la un loc. Fiecare se simte singură cu sine şi uitată de ai ei. Fiecare în alt loc, după cum îi este felul. Dar vezi tu, eu nu le văd prea bine. Le simt din când în când cum se mişcă buimace prin Întuneric. Unele dorm de n-au treabă, că le place bezna şi o simt caldă. Altele în schimb caută grăbite şi înfrigurate. Caută ceva. Strigă după ajutor şi mi se face milă de ele. Lor le mai trimit câte un Înger. Unul care s-a mai îngrijit de ele. Cineva apropiat, vreun om drag lor care şi-a pierdut pielea. La ele - recunosc - mai trag cu ochiul. Îmi place să le văd cum caută răspunsuri şi sfârşesc găsesc Lumină. Ele scapă de Întuneric, din pustiu sau de prin alte locuri triste în care s-au chinuit singure. Ele ies din sac schimbate. Nu mai sunt nici roşii şi nici îmbulinate, mi-a răspuns.

Schimbate în ce fel?, am continuat eu, căci aşa-s copiii... vor mereu să afle şi pun fel de fel de întrebări.

Schimbate în ciuperci speriate. Dar asta e doar la Început. Apoi încep şi ele, uşurel, să înţeleagă în primul rând cine au fost şi apoi și cine sunt. Restul vine de la Sine... nici nu mai au nevoie de ajutor!, mi-a răspuns zâmbind. 

Vezi tu, copile... eu aşa am început să învăţ despre flori şi ciupercuţe. Despre îngeri... Dar abia mai târziu - când am crescut un pic mai mare - am aflat că îngerii îţi pot da dacă-ţi doreşti foarte tare şi ţie un stop de Lumină - să-l foloseşti cum crezi tu mai bine. Şi am început să caut în lumea mare îngeri de felul celor despre care auzisem vorbindu-se peste tot... nu numai în biserici.

Îţi aminteşti de vioreaua mea... îi promisesem că am să strâng lumină cât de o stea pentru ea. Am fost chiar şi-n deşert, pe unde ştiam că mai stau câte unii... dar acolo nu mai era nimeni cine ştie de când. Nici un înger. Doar pustiul. Sau poate nu l-am recunoscut, că-nţeleg că ei îşi schimbă chipul după cum se potriveşte bine. 

Şi eram tristă, copile, eram tristă pentru vioreaua mea care începea să se usuce. Şi atâta am plâns în mine c-am început să visez urât. Noapte de noapte, vis după vis, tot mai urât era şi vioreaua tot mai repede se ofilea şi se stingea... Şi doar ea era singura rămasă în grădina mea cu flori... Dar într-o noapte am visat altfel. Am visat un lup de lumină care m-a trezit din somnul meu. Şi apă vie a început de atunci să curgă peste vioreaua mea. 

Şi da, copile, ea este lângă Lună şi este stea! Este steaua mea... Uite de asta venisem eu aici, lângă lac... Să scriu o poveste despre ea, despre o viorea care a îndrăznit şi s-a făcut stea. Câteodată, îmi zâmbeşte de acolo de sus, când îmi prinde privirea înălţată spre Lună... Uite că n-am mai scris povestea ei pe hârtie, dar ţi-am povestit-o ţie acum. E cam acelaşi lucru, nu îţi pare?

-Şi ce-i aia vanili?

-Vanilie... e un cuvânt frumos, dintre cele create de oamenii mari ca să ne-nţelegem mai bine... Câteodată însă nici nu-i nevoie de ele... Cum e acum: ştiu că te gândeşti la gustul necunoscut de vanilie, dar şi la vioreaua care-i stea. Şi ştii că are să fie bună vanilia şi că ai s-aştepţi să vină noaptea doar ca să poţi căuta cu privirea vioreua pe cer. Haide, nu te mai întreba ce gust are vanilia! Îndrăzneşte şi gustă din ea! ...şi spune-mi dacă îţi place fiindcă este preferata mea. 

-E dulce, e ca îngheţata pe care o cumpără mama, da’ are miros de flori... parcă mănânc flori… interesant, da’ ea e făcută de albine? Albinele adună polen din flori. A nu, albinele fac miere. Mierea e bună. Da’ cine face îngheţata de vanili? Mama a zis să nu iau nimic de la străini, da’ tu nu eşti străină. N-o să mă ocărască, aşa-i? Eu niciodată nu am luat nimic de la străini, dar când o să cresc mare, o să vorbesc cu toți oamenii. Oamenii mari vorbesc puțin, da’ eu o să ţin minte... eu o să vorbesc mult, o să le dau câte o bomboană, să fie şi ei prieteni. Oamenii mari aproape că nu au prieteni... poate fiindcă n-au nici timp. Ei trebuie mereu să aibă grijă de copii. Mama zice că toată ziua trebuie să strângă după mine, da’ eu nu fac fărmături… e gustos, parcă mănânc polen dulce…

-Mă bucur că-ţi place şi ţie! Eu când mânânc îngheţată de vanilie sunt doar copil chiar dacă am crescut odată mare... Şi mie îmi place să vorbesc, să povestesc... ţi-am spus doar mai devreme cum e cu poveştile mele. E drept... nu prea le aude nimeni, dar tot le povestesc că-s bucuroasă cu ele. E bine să fii copil, nu-i aşa? 

Când eşti copil, nu ştii ce e ’ceasul’ sau ’timpul pierdut’. Totul e joacă şi Timpul stă în loc pentru tine ca să te bucuri din plin de orice! Şi stai fără grijă... mămica ta nu te va ocărî, suntem prieteni de-acuma şi ea se bucură pentru tine. Părinţii îşi iubesc mult copiii şi sunt gata să se sacrifice pentru ei. Eu aşa cred... Eu de asta zic că au născocit şi Timpul - din prea multă Iubire, strânsă prea tare la piept. Au vrut să petreacă mai mult timp cu cei dragi lor, cu copiii, şi timpul le-a părut necesar fiindcă fiecare şi-a putut calcula cât timp petrece pe acasă. Ei n-au mai ştiut că Timpul, dacă îl zoreşti, fuge şi mai repede de tine. N-au mai ştiut fiindcă au uitat... Uitarea este mai grea decât chiar Moartea... Au uitat cum se opreşte câteodată toată lumea-n loc ca tu să te bucuri cu sufletul tău de copil pe deplin de toate. Dar nu-i timpul pierdut să-şi amintească... să ştii! 

Şi acum, că ţi-a plăcut îngheţata de vanilie... e musai să îţi pui şi-o dorinţă! Că doar aşa-i jocul de copii - când mănânci ceva pentru prima dată în viaţă îţi pui o dorinţă. Sau poate tu n-ai o dorinţă să-ţi pui? Ştiu eu un mac cu o dorinţă! Stă singurel în mijlocul unui lan de grâu. Îşi doreşte drăguţul de el... să mai crească un mac sub grija petalelor lui. Nu ai vrea tu oare să îţi pui dorinţa asta pentru el şi să dăm totuşi drumul balonului? Uite-l cum zboară legat de mine... Mi-e milă de el... Ia-l tu mai bine dacă vrei, eu nu mai pot să-l ţin aşa... legat...

-Să fii copil e bine - poţi să mănânci pâine cu zahăr şi poţi să alergi prin iarbă cât vrei. Eu pot să mă scald în pielea goală. Oamenii mari nu pot, că se ruşinează tare şi pe urmă nu mai pot vorbi unul cu altul. Lor le trebuie haine în apă… şi la soare tot… toţi zic că timp e puţin, dar atunci de ce nu se duc să mai cumpere timp, cum mai cumpără pâine când e puţină? 

Da’ ce înseamnă musai? Nu am mai auzit pe nimeni să spună aşa… tu ştii altă limbă? Am auzit că sunt oameni care vorbesc într-o limbă pe care nici educatoarea mea nu o înţelege, dar ei trăiesc departe, nu putem să ajungem la ei. Numai cei mari pot, dar trebuie să se pregătească foarte mult ca să ajungă acolo şi vin înapoi tare obosiți. Eu aş vrea să rămân aici, lângă lac. Aici e frumos şi linişte, şi pe toţi îi înțeleg, numai un cuvânt de al tău nu… ce înseamnă? Bine! Lasă balonul, eu am îngheţată. E gustoasă. Hai să-mi arăţi macul, dacă nu e tare departe şi pe drum îmi spui de cuvântul straniu!

-Fetiţa din mine îmi spune să mai ţin un pic balonul... ca el să ne-nsoţească până ajungem lângă mac. Să îl cunoaşteţi amândoi. Mă gândesc că i-ar părea rău balonului să nu cunoască un mac ca acesta cu care mă cunosc eu. E tare frumos, ai să vezi! Uite! Priveşte-n sus, la balon! Nu îţi pare şi ţie bucuros că se plimbă cu noi... 

Da’ musai... să îl cunoască... Musai? Da’ ştii că dintr-o dată sună tare ciudat cuvântul ăsta? Îl simt venind de departe. S-ar putea să fie dintr-o altă limbă... Musai musai musai musai musai musai musai musai musai musai musai musai musai... Hai că m-a luat cu ameţeală de la el şi tot nu-mi pare cunoscut deşi l-am rostit chiar mai devreme. Nici nu-mi mai place cum sună măcar. Ţie îţi place? Nu? Nici ţie? Păi atunci hai mai bine să-l aruncăm în lac să vedem dacă ştie să plutească şi pe apă, că în aer poate! Şi apoi... hai să ne întrecem pân’ la mac! E drept în faţa noastră lanul bogat şi auriu al prietenului meu! Nu vreai?

-Nuu... tu alergi repede. Eu sunt mic, ai uitat? Şi am şi şireturile dezlegate... Azi nu vreau să mă împiedic. Mama o să se supere pe mine dacă murdăresc pantalonaşii proaspeţi. Da’ unde e macul? Ce face el în lanul de grâu? Lanul de grâu e pentru grâu, macul ar trebui să crească în lanul de maci, împreună cu prietenii lui. Cine l-a pus acolo?... Hai să–i lăsăm lui balonul să nu mai fie singur, dar să ne întoarcem repede. Eu nu am voie să merg departe. Poate nu mă vede mama… 

Am avut şi noi un mac în grădină. Era mare - mai mare ca mine! - dar s-a uscat şi acum avem numai mac de pus pe prăjituri. Da’ tu ai mâncat prăjituri cu mac? Sunt aşa de bune, mai ales cele făcute de bunica. Bunica e cel mai bun bucătar! Ea îmi dă voie să mănânc oricâte prăjituri vreau şi când vreau şi mă lasă să alerg pe afară până seara. Eu o iubesc pe bunica… şi pe bunelul… el mă plimbă cu motocicleta…

-Ce frumoşi trebuie să fie bunicii tăi! Bătrânii şi copiii întotdeauna se-nţeleg. Se potrivesc la limbă şi la suflet. Da’ ştii că ai dreptate... şi mie mi-au crescut picioare de om mare... asta chiar uitasem! Dar n-am uitat de sufletul meu de copil... Stai să-ţi leg şireturile să nu te-mpiedici cumva. Să fugi cât poţi de repede! Cu paşi de uriaş! Iar eu... eu voi înainta pe lângă tine cu paşi mici şi înceţi - de pitic îmbătrânit. Vrei? Şi când ajungem la mac, poate îmi vei povesti de prăjiturile bunicii tale. Aş mânca şi una, că-mi plac tare mult cu mac... că-mi amintesc de macul ăsta drag mie pe care ai să îl cunoşti... macul din lanul de grâu, macul care a crescut acolo ca să coloreze vesel lanul şi să facă grâul să fie... şi mai frumos decât era!

-Hai, prinde-mă! Mă poţi ajunge? Eu pot fugi repede! Vai, tu ai fost atât de bună, da’ eu am scăpat îngheţata… Ce ne facem acum? Stai un pic lângă mine. Uite a rămas o bucăţică curată. Am auzit că nu se poate mânca de pe jos, dar aşa e de gustoasă îngheţata asta... Uite cum vin furnicile la ea, precis că le pare şi lor bună… Vreau să mai iau o bucăţică… Scuză-mă că am scăpat-o… O să cresc mare şi o să-ţi cumpăr şi eu ţie o îngheţată cu vanili! Gata, furnicile au luat tot! Bine că furnicile... ele sunt harnice, o să le ducă îngheţată şi copiilor lor. Hai să ducem mai repede balonul la mac, că el e singur… Dar unde e? că eu nu-l văd… dacă ar fi tata, m-ar lua pe umeri, de acolo se vede toată lumea, sunt cel mai înalt. Şi tata e cel mai puternic, mă poate duce până obosesc eu… Tot nu văd macul…

-Cum să nu-l vezi?! ...dar uite-l crescut colo! ...din pământ. Nu-i nevoie să fii prea înalt ca să-l vezi. Stai să mă aplec până la tine ca să-ţi arăt cu degetul unde e el. Acum îl vezi? Mai e un pas de făcut şi balonul uite că simte... Priveşte-l! Dansează bucuros de prietenie nouă! Şi să nu-ţi pară rău de îngheţată... Găsesc eu destulă...mă mai plimb şi printre oamenii mari...deşi nu-i înţeleg prea bine. Dacă n-ar fi pentru îngheţata de vanilie... nu m-aş mai plimba printre ei. Dar o găsesc numai şi numai la magazin. Dar o să fac de-acuma îngheţată acasă la mine şi o să fac destulă cât să mânânce şi toate furnicile şi cărăbuşii şi licuricii şi buburuzele şi fluturii de vor pofti la ea, că doar e aşa de parfumată...

-Ce-i de trist el aici printre streini… parcă ar plânge după casă. Și mie mi se face dor de casă când stau prea mult departe. Da’ tu când ai crescut? Hai să mergem, vreau să arunc pietricele în lac. Îmi place să privesc valurile. Stai! Leagă balonul de mac, lasă-i să fie împreună. Acum va fi mai vesel, va avea şi el un prieten, aşa cum suntem şi noi prieteni. Eu zic să aruncăm pietricele şi pe urmă să mâncăm o plăcintă. Mi se face foame. Da’ ţie, ţie ţi-e foame? Oamenii mari când sunt flămânzi sunt răi şi strigă unul la altul şi strigă şi la mine câteodată. Nu vreau să strigi şi tu la mine. Precis nu ţi-e foame? Dacă nu vrei plăcintă, avem zmeură foarte dulce. Cică trebuie păstrată pentru dulceaţă, da’ mie aşa îmi place. Eu mă descalţ pe mal, departe de apă… vrei să-mi sufleci pantalonaşii?

-Mintenaş... acum ţi-i suflec, copile. Da’ uite ce bine îi şade macului cu balonul colorat cu vise de curcubeu! Da’ nu vrei tu să îi vorbeşti un pic macului înainte să pornim înapoi spre lac, să ne jucăm cu apa şi cu pietrele? Şi apoi mâncăm şi nişte zmeură bună... Eu nu vreau şi plăcintă... este prea grea. Eu mă satur dintr-un pumn de zmeurici, aşa că nu te teme... că eu nu mai strig la nimeni, căci Foamea pentru mine nu mai e aşa... Ar fi frumos să îi vorbeşti.... are un glas atât de blând... Îmi pare câteodată că-i timid când îmi vorbeşte. Se simte cam singur că nu prea îi place grâul, că nu-i mai ca el. Îşi doreşte şi el, mititelul, să se bucure de floarea lui de mac. Asta-i dorinţa lui, dar vezi tu... eu port în suflet deja dorinţa viorelei care a visat să devină stea. Alta nu pot primi şi nici nu pot cere. Nu mi-o pot pune tot eu şi pe a macului şi uite... că-i trist şi asta mă doare. Măcar vorbeşte-i un pic... o să se bucure că doar sunteţi prieteni. I-ai dăruit balonul, cum mi l-ai dăruit şi mie şi numai prietenii se împart.

-Da’ el aude? Macule, dacă m-auzi... mai aşteaptă niţel, că acum creşte şi macul cel nou lângă tine şi n-o să mai fii singurel. Uite, până atunci... îţi las balonul meu să îţi ţină de prieten. E colorat frumos, dar nu aşa ca tine... Tu parcă stai să te aprinzi mai roşu. 

E frumos macul tău, aş vrea să-l pot lua cu mine, să stea la mine în cameră, să am grijă de el. 

-Macul e o floare care se scutură repede dacă este scoasă dintr-ale sale. Îi place numai câmpul şi lanul de grâu când se scutură vara în adiere de Soare. Nu îl poţi lua de aici. El aşteaptă să i se-mplinească o dorinţă. Şi odată ce ţi-ai pus-o tu pentru el nu mai ai cum s-o-nlături din tine şi nici nu i-o poţi lua.

-E bine cu tine, tu mă înțelegi. Aş rămâne să ne mai jucăm, dar mă tem că trebuie să mă întorc acasă. Nu vreau să fiu certat. E aşa de neplăcut… eu când voi creşte mare şi voi avea copii nu-i voi certa, eu mă voi juca cu ei, îi voi lăsa să-şi facă prieteni mulţi, să se simtă bine în fiecare zi…

-Da... s-a făcut târziu. Amurgeşte deja. Stai să îmi iau la revedere de la mac şi să-i spun că revin la el mâine odată cu răsăritul de Soare. Are să mă aştepte nerăbdător cu balonul colorat alături. 

Hai acum să te conduc spre casă. Pe drum poţi arunca şi câteva pietre în lac. Dar ai grijă să fie din cele mai grele şi mai urâte. Numai ele fac valuri! Eu voi strânge câteva mai micuţe şi mai drăgălaşe - pentru mine. Cu ele îmi place să mă joc alintându-le-n palmă. Pe ele nu să le arunc în lac... oricum, ele nu ştiu să facă valuri. 

E-n drumul nostru văd şi-un câine. Uite-l cum stă cu urechile ciulite lângă un copac... Măcar din mers merită salutat, că-i şi el tare singur... Şi e cam trist. Are şi câinele nevoie de un prieten... Stai să mă duc să îi şoptesc ceva! Îl vezi acuma cum dă din coadă? Aştepta să îl bage şi pe el în seamă careva. 

Am şi ajuns? Nici n-am simţit când am bătut drumul... La dus, când am mers spre mac... mi-a părut că-i mai greu din pricina paşilor mici de pitic îmbătrânit cu care eu înaintam pe lângă tine. Da’ macului meu îi este bine acuma: balonul colorat îi cântă în înalt dorinţa, iar steaua-viorea şi Luna îl luminează molatic numai pe el din tot lanul de grâu. Iar eu... eu pot liniştită să mă întorc printre ai mei, să mă culc un pic, că-s obosită tare.

Mă bucur că te-am întâlnit şi că mi-ai devenit prieten. Poate ne mai vedem, acolo, lângă lac. Mai trec din când în când... când buzunarele mi-s pline şi grele de prea multele pietre urâte pe care le ridic de jos şi nu le las în Drum ca să-l încurce. 

Îți mulțumesc pentru Dialog, copile! Simțeam nevoia să vorbesc cu cineva...