Timpul şi-a fixat
toate secundele,
în cuie,
în perete—aşteaptă.
Pe jos, gărgăriţe roşii
(amintind de iubiri şi vise)
stau strivite sub
plânsul tălpilor mele goale.
Eu stau suspendată
de un fir fragil de aţă
ce traversează puntea
dintre viaţă şi moarte...
Eu stau ghemuită
asupra mea—
îmi fac respiraţie
gură la gură.
Încercarea de salvare
se transformă
în sărut pasional—
sărut de buze reci
pe mină tristă
de om mort.
Mă cuprind în braţe.
Cu dragoste...
Încerc să mă ridic de jos...
Nu pot—trupul atârnă
mult prea greu...
Atunci îl târăsc
prin roşul de gărgăriţe,
de sânge...
Dar unde să-l ascund...
de mine?
Simt oboseala
cum mă cuprinde...aşa că...
îmi fac fotoliu
din trupul meu rece
şi mă aşez comod...
Trebuie să-mi trag sufletul.
Trebuie să-l înghit.
El nu trebuie să ştie
că cineva a murit
(că tocmai eu am murit)...
S-ar putea speria
şi ar fugi...
şi atunci,
cine să-l mai prindă
ca să-l aducă-napoi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu