Liniştea albastră

Plutesc în derivă

prin aer şi vise.

Mă înalţ şi zbor

odată cu păsările,

ca apoi să mă scufund

în abis

şi să măsor odată

cu coborârea mea

înălţimile.

Simţeam nevoia

de a sta pe loc,

de-a mă opri

şi de-a simţi

pentru o clipă

a vântului adiere

şi ai săi fiori

ce scutură valurile de ape.

Observ amestecul

de azur al apei

ce clarul cerului

îl sufocă,

şi cum totul se

reduce la albastru.

Marea-mi pare că

devine cer,

că se unesc şi-mi

este teamă că

vor rămâne pentru

totdeauna aşa.

Încerc să le despart,

trasez o linie

între ele,

dar tot unite au rămas.

Ochiul mă doare

de atât albastru,

prea pur,

prea orbitor,

şi mult peste măsură…

Vroiam pământul

să îl văd,

să uit de cer,

să uit de ape,

dar nu-l găsea

privirea mea.

Neputând să găsesc

scăpare

m-am adăugat albastrului

ce mă-nconjoară,

şi-atunci m-am simţit

mai aproape de îngeri,

mai aproape de linişte.

Simţeam cum pot

să ating cu

degetele mele liniştea;

era şi ea albastră,

de gheaţă acoperită.

La atingerea mea

stratul de gheaţă

s-a spart

şi sunetele atunci

s-au revărsat

peste mine

ascuţit, violent,

iar eu,

am devenit

ecoul lor

şi strigam mai tare

decât ele

răzvrătirea împotriva tăcerii.

Sunetele se îndepărtau

în ecoul meu

şi se stingeau,

iar eu,

simţeam că

mă pierd în mine

la fel ca sunetele

ce gândul meu

încă le căuta,

le aştepta,

şi încă mai spera

că ele au să revină,

c-au să învie

şi c-au să topească

liniştea…

Apoi am înţeles

că sunetul

nu mai există

şi c-am rămas uitată

în liniştea albastră.

Treptat ecoul meu

s-a transformat

în gură

şi-aceasta se hrănea

şi înghiţea flămândă

liniştea mută,

până când

n-a mai rămas

nimic din ea…