Nu e timp de pierdut (proză scurtă)

   Când am trântit receptorul în furca telefonului ea încă mai vorbea, dar nu mai era timp să ascult mai mult. Îmi era suficient cât auzisem. Trebuia să îl sun. Să îl anunţ şi pe el ce se întâmplă. Am format numărul. Mi s-a părut că se scurge o veşnicie până mi-am trecut degetul arătător prin roata telefonului. ”De ce are o mulţime de opturi în număr, dumnezeule? Durează atât de mult să-l formezi!”, am gândit. Mâinile îmi tremurau de emoţie. Respiram accelerat. ”De ce nu răspunzi? De ce? Tocmai acum şi-a găsit să nu fie acasă. Din toate zilele anului tocmai acum!”, am spus cu voce tare. Nu mai aveam timp să încerc să mai formez numărul încă o dată.
   Mi-am tras repede pe mine o pereche de pantaloni şi o cămaşă, mi-am luat haina din cuier, mi-am trecut mâna prin păr să-l descurc un pic şi am ieşit în stradă. M-am uitat la ceas. Era 9.47. Nu apucasem să mă trezesc bine când m-a sunat. Nu apucasem nici măcar să beau o gură din cafeaua tare pe care mi-o făcusem sau să mă spăl pe faţă, dar acum nu mai conta.
   Am început să alerg. Oamenii pe lângă care treceam, în fugă, în acea sâmbătă liniştită mă priveau uimiţi şi neîncrezători. Probabil mă considerau nebun şi se întrebau de unde atâta grabă. ”Dacă ar şti şi ei ceea ce eu tocmai am aflat, fără îndoială că acum s-ar grăbi la rândul lor, împingându-se unii pe alţii, călcându-se în picioare fără milă doar ca să vadă cu ochii lor că e adevărat”, am gândit, bucurându-mă că acest scenariu este, pentru moment, doar în mintea mea.
   Îmi simţeam muşchii obosiţi şi transpirasem tot. Mi-am verificat din nou ceasul, profitând de moment ca să îmi trag sufletul. Era puţin trecut de 10. ”Drace! Parcă alerg pe loc”, mi-am zis. Apoi, m-am gândit că nu mai am chiar atât de mult până în centru şi că dacă menţin ritmul aş putea să ajung în maxim un sfert de oră, aşa că am luat-o din loc. Nu aveam timp de pierdut.
   Când am cotit stânga pe strada cu Muzeul de Artă am intrat de-a dreptul într-o bătrânică. Femeia s-a dezechilibrat şi a căzut în fund. Toate alimentele din punga pe care o căra s-au rostogolit pe trotuar, unele făcându-şi drum până în şosea şi ajungând sub roţile maşinilor care treceau pe acolo. Mi-am cerut scuze şi i-am întins mâna să o ajut să se ridice, dar s-a ridicat singură agitându-şi pumnul scheletic şi aruncându-mi vorbe de duh din alte vremuri. Am început să culeg câteva dintre mere căzute şi să le îndes în pungă, însă mi-am dat seama că nu am timp de aşa ceva. Am scos din buzunar câteva bancnote şi i le-am întins cerându-mi încă o dată scuze. Bătrâna a luat banii, iar eu mi-am continuat goana. Trebuia să ajung la timp.

   Simţeam că nu mai am aer în plămâni când, în cele din urmă, am ajuns. Un băieţandru tocmai lipea un afiş pe geamul care dădea spre stradă. M-am strecurat prin spatele lui să văd mai bine ce era scris. În timp ce citeam anunţul am început să râd de fericire...într-un mod isteric. Băiatul s-a uitat la mine speriat, dar nu îmi mai păsa de impresia proastă pe care i-o lăsam fiindcă ştiam că nu bătusem atâta drum degeaba. Se dovedea că e totul adevărat.
   Am intrat.
   M-am dus de-a dreptul la fata care stătea la casa de marcat.
   ”Am citit anunţul. Aş vrea şi eu un televizor color”, i-am spus cu respiraţia încă întreruptă de la atâta alergat. L-a strigat pe un coleg care mi-a spus să îl urmez. El mi-a arătat apoi mai multe modele de televizoare color, explicându-mi pe scurt micile diferenţe dintre ele. 
   ”Pe care dintre ele doriţi să îl achiziţionaţi?”, m-a întrebat.
   ”Pe acesta”, am răspuns, arătând cu degetul spre un televizor Goldstar cu o formă ceva mai pătrăţoasă. I-a făcut proba, apoi l-a băgat în cutie şi mi l-a pus în braţe.
   După ce l-am plătit, am ieşit din magazin ţinând televizorul strâns la piept şi având întipărit pe chip un zâmbet superior şi totodată tâmp. Zâmbetul ăsta nu m-a lăsat până ce am descuiat uşa de la casă. Am pus cu grijă televizorul pe podea, mi-am scos haina şi am aruncat-o pe speteaza unui scaun şi m-am apucat apoi să-mi montez noul televizor.
   După ce şi această operaţiune a fost finalizată, m-am aşezat comod în fotoliu. Am luat telecomanda în mână şi am rotit-o pe toate părţile. Nu mai văzusem aşa ceva. Mă întrebam la ce dumnezeului folosesc atâtea butoane şi mai ales care e butonul care porneşte televizorul. După mai multe încercări l-am dibuit. Am apăsat şi au început Actualităţile de pe TVR. Am zâmbit, gândindu-mă că în sfârşit prezentatorii de ştiri arată şi ei a oameni normali - bărbaţi cu cravata asortată la costum, femei fardate discret şi cu unghiile colorate în roşu, chiar şi decorul din spatele lor era colorat. Lumea de la televizor nu mai era de acum doar alb-negru.
   Am fixat culorile la capacitate maximă şi m-am minunat cum o cutie cum era cea din faţa mea poate aduce atâta culoare în viaţa unui om. Nu pot să descriu bucuria mea când, mai pe seară, a început Teleenciclopedia. Prima parte a emisiunii era despre florile carnivore. Nu eram atent la informaţii, cât mai ales la culorile stridente ale unor flori pe care probabil nu le voi vedea în realitate niciodată.
   Eram cu mintea la florile carnivore, dar şi la alte colţuri din natură, la alte culori minunate când telefonul a sunat.
   Era ea.
   ”Da, l-am luat”, i-am răspuns şi am început să râd fericit.

O mică problemă (proză scurtă)

   ”La naiba, am greşit drumul”, am auzit-o spunând în timp ce trăgea deja de volan ca să întoarcă maşina. Asta ne mai lipsea, am gândit, dar nu am spus nimic. Era suficient de nervoasă oricum şi, din păcate, aflasem deja ce e în stare să facă la nervi. Aşa că am rămas tăcut şi am continuat să privesc copacii ce treceau rapid pe lângă noi şi să bat cu harta un ritm în pulpa piciorului. Oare cu ce viteză înaintam? Am tras cu coada ochiului la bordul maşinii. Goneam cu peste suta pe un drum de ţară. Încercam să par relaxat, dar toată povestea asta mă cam dăduse peste cap, recunosc, şi în plus...gropile peste care treceam nu îmi dădeau deloc timp să mă dezmeticesc. Simţeam cum mă enervez încet, dar sigur. În ciuda faptului că mă ţineam strâns cu mâinile de centura de siguranţă, mă simţeam aruncat dintr-o parte în alta ca un sac de cartofi. I-aş fi propus să mergem mai încet ca să nu ajungem şi noi pachet, cum păţise individul din portbagaj. Mă rog, pe el nu gropile l-au aranjat, ci noi. De asta şi goneam în halul ăsta. Trebuia să scăpăm de el cât mai repede.
   Am aruncat o privire spre bancheta din spate şi parcă m-am mai liniştit. Eram bine pregătiţi. Am făcut rapid inventarul - două lopeţi, nişte sfoară groasă, un cuţit mare de bucătărie, cârpe şi un bidon cu benzină, toate acoperite discret de o pătură cu tigri albaştri cumpărată chiar de mort. 
   La repezeală, după ce i-am dat bine în cap, am adunat cam tot ce găsisem prin casă folositor în vreun fel. Ca să fiu sincer, nu eram foarte hotărâţi cum vom proceda – dacă îl lăsăm în pădure pur şi simplu sperând că dacă va fi găsit de vreun localnic se vor gândi că a fost doar un accident nefericit, dacă îl îngropăm sau dacă îi dăm foc.
   ”Cam în cât timp ar arde?”, m-a întrebat în timp ce îşi aprindea o ţigară.
   ”Eşti cu capu’, femeie? Avem în spate un bidon plin ochi cu benzină, iar tu îţi aprinzi o ţigară? Stinge-o, doar nu vrei să sărim în aer”, i-am spus gândindu-mă că toată aventura asta ar putea sfârşi chiar mai rău decât îmi imaginasem în cele mai aberante scenarii pe care mi le făcusem în cap.
   ”Mă laşi?!? Zi mai bine, cam în cât timp? Nu am toată ziua la dispoziţie. Mai mult de o oră nu am de gând să mai pierd cu imbecilul ăla. Oricum mi-a mâncat ficaţii atâţia ani la rând”, a continuat ea trăgând, cu poftă şi în ciuda rugăminţilor mele, din ţigară.
   ”De unde să ştiu? E primul week-end în care ies la iarbă verde să fac un grătar cu pulpe de om. Mă gândesc că la focul pe care îl vom face noi, asta dacă vom reuşi să facem vreun foc, doar o să îi pârjolim un pic părul de pe el. Poate ar fi mai bine...”.
   Nu am mai apucat să îmi termin gândul că a trebuit să îi dau zeci de explicaţii legate de incapacitatea mea de a aprinde cum trebuie un foc suficient de mare care să facă să dispară de pe faţa pământului un om întreg, cântărind peste 70-80 de kile. La finalul pledoariei mele, care trebuie să fi ţinut câteva minute bune, m-am ales cu nişte înjurături foarte colorate în care era ridicată în slăvi în principal mama, deşi fuseseră trecute rapid prin revistă toate rudele şi rubedeniile mele, de toate gradele posibile şi imposibile, vii sau moarte, iar eu am fost catalogat în fel şi chip până mi-a sărit ţandăra când am auzit-o spunându-mi că sunt doar un ”marţafoi cu .... bleagă”.
   ”Marţafoi...marţafoi? măcar există cuvântul ăsta??? Şi nu orice fel de marţafoi, ci unul cu .... bleagă. Parcă nu asta îmi spuneai aseară la ureche!”, i-am aruncat printre dinţi.
   ”Există, există, stai tu fără grijă. E cuvânt inventat special ca să indice golanii ca tine”, mi-a răspuns ea nervoasă.
   ”Cred şi eu că amărâtul ăla te bătea de îţi ieşeau scântei din fund. Cu gura asta spurcată a ta îi dădeai suficiente motive să o facă”. ”Mai avem mult?”, am continuat. 
    Mi-a aruncat o privire încărcată de ură. 
   ”Dacă nu ai fi ţinut harta cu susul în jos, acum probabil am fi scăpat de nemernic şi am fi fost deja pe drumul de întoarcere. Dar tu nu...fă dreapta aici, fă stânga colo, până ne-am rătăcit. Aşa-mi trebuie dacă m-am înhăitat numai cu derbedei buni de nimic ca tine şi ca Gigel ăsta de s-a ales praful de el”, a venit răspunsul ei.
   ”Ia mai du-te-n mă-ta. Opreşte aici. Eu cobor. Descurcă-te sănătoasă cu mortul tău cu tot”.
   Am aşteptat să încetinească un pic şi am deschis portiera. S-a speriat şi a apăsat pe frână până a oprit motorul. Am coborât. Am făcut harta sul şi am băgat-o în buzunarul de la haină, apoi am luat-o la pas pe drumul pe care venisem fără să mă uit înapoi. Eram tot numai spume. A pornit maşina, a întors-o şi a venit după mine. A coborât geamul şi în timp ce mergea în dreptul meu, la viteză redusă, m-a rugat să ne terminăm treaba pentru care bătuserăm atâta drum. Am cântărit situaţia. Fie stau şi o ajut să scape de mort, dar ajung acasă cu maşina într-o oră maxim, fie o las să se descurce cum o duce capul şi o iau la pas zeci de kilometri prin pustietate. Ca orice om aflat în situaţia respectivă, am ales să mă întorc acasă cu maşina.
   ”Uite, dragule, locul ăsta e numai bun. Hai să tragem maşina mai încolo, după copacii ăia, şi să îl scoatem pe dobitoc”, mi-a spus toată numai un zâmbet. ”O să iasă cum trebuie, ai să vezi. Numai să nu ne mai enervăm. Da, puişor?”.
   Am deschis portbagajul. Sărmanu’ om parcă fusese călcat de tren. Era tot numai vânătăi şi zgârieturi. Îmi aminteam că atunci când îl îndesasem în portbagaj parcă arăta mai bine şi parcă îl aşezasem ceva mai frumos că doar moartea nu-i motiv să te lipseşti de confort, nu? Numai că acum, uitându-mă la el, încercam să îmi imaginez prin ce proces complicat şi cât de motivat trebuie să fi fost mortu’ ca să ajungă în poziţia în care era – cu capul prins bine între genunchi şi cu mâna stânga trecută pe sub corp. M-am uitat la el pe toate părţile şi nu greşeam - îşi ţinea în palma mâinii stângi, prins ca-ntr-o menghină, fundul.
   ”Uite-te şi tu în ce hal ai condus”....

   ”Nu mi s-a părut să-l aud văicărindu-se de felul în care conduc. Tu l-ai auzit spunând ceva? Se pare că a fost prea ocupat să se scarpine-n fund tot drumul, dar lasă, că-l îndreptăm noi de oase. Stai fără grijă. Hai să-l uşurăm de haine”, mi-a replicat ea.
   L-am tras din portbagaj, l-am întins pe pământ şi am început să tragem de haine care în sus, care în jos.
   ”Ce facem cu el până la urmă?”, a întrebat în timp ce se chinuia să îi scoată cămaşa de pe el. ”Of, dar stai locului! Ăsta parcă a devenit mai sprinten de când e mort. Nu mai are deloc stare. Uite-te şi tu la el. Da’ stai, măi omule, potolit”, i s-a adresat ea mortului.
   Eram un pic nedumerit. Mie mi se părea ţeapăn bine, da’ n-am mai zis nimica.
   ”Nu cred că ar trebui să îi dăm foc. Nu ştim în cât timp arde şi cât fum o scoate. Poate o să pută rău şi o să atragă curioşi. Hai mai bine să îl îngropăm. E cel mai sigur aşa. Că dacă îl lăsăm culcat binişor la umbra vreunui copac, mi-e să nu se împiedice de el careva”, am spus trăgând de unul din pantofii mortului. ”Buni pantofi. De firmă. Ce număr spuneai că poartă?”.
   ”Vezi că scrie acolo. De asta îţi arde ţie acuma? Zău că nici tu nu eşti prea întreg la bibilică”.
   ”Păi, ce? Vrei să aruncăm bunătate de pantofi? Ia să mi-i pun în picioare să vedem cum mă simt. Zi şi tu! Nu-i aşa că-mi şade bine cu pantofi de firmă? Păi cum să îi lăsăm pe aici când doar vezi şi tu ce bine îmi stau mie-n picioare”.
   ”Fă ce vrei cu pantofii dobitocului numai hai să sfârşim odată cu el”, mi-a mai spus ea trăgându-i mortului pantalonii de pe el. ”Încă un pic şi isprăvim”.
   ”Da, isprăvim cu dezbrăcatul, da’ groapa a făcut-o cineva? Hai că până termini tu acolo, mă apuc de săpat”, i-am spus.
   M-am îndreptat spre maşină ca să aduc lopeţile şi să îmi las şi bocancii mei vechi. M-am întors la locul faptei cu lopeţile pe umăr şi fluierând. Şi am tot fluierat şi am tot săpat până mi-a ieşit pe nas şi fluieratu’ şi săpatu’. Când groapa a fost suficient de adâncă l-am împins pe individ mai cu mâna, mai cu piciorul...până l-am aşezat într-o poziţie confortabilă. Ne-am uitat unul la celălalt. Eu şi iubita mea, să ne înţelegem. Mortul îşi ţinea ochii închişi.
   ”Am făcut o treabă bună. Hai să aruncăm şi nişte pământ peste ca să ne liniştim cu toţii”, a spus ea ştergându-şi sudoarea de pe frunte.
   Îmi venea să o sărut că frumoasă mai era muncită toată.
  
   

Matinal I

din cafeaua amară şi fierbinte
tu sorbi uşor...
eu îţi ating obrazul
cu vârful unghiilor
vopsite roşu aprins...
îmi prinzi încheietura mâinii
şi mă săruţi în palmă...
îmi adulmeci norocul
şi toţi amanţii
ce i-am ţinut captivi
la poalele degetului mare
pe muntele lui Venus...