Pagini

joi, 29 decembrie 2011

Păcătoşi fără păcate


Suntem doar
nişte păcătoşi fără
păcate.
Buzunarele
ni-s goale, că altfel
am mai păcătui.
Bântuim
pe străzi,
cu privirea-n jos,
spre pantofii rupţi
şi avem toţi aceeaşi mină
de boi care trag la jug.
Am rămas goi
şi pustii.
Zi de zi
ne trecem viaţa
prin ură şi înjosiri.
Glie, neam şi frontiere
au ajuns doar trei cuvinte
folosite prin bătrâni.
Ne amintim doar rar
de ele.
Acum toţi visăm,
care mai de care,
spre State să o uşchim.
Europa nu ne-ajunge.
Am umplut-o
cu ţigani, borfaşi şi târfe
care aspiră să devină,
 peste noapte,
 mari vedete
şi mari doamne.
Când
plecăm peste hotare
ne ferim
să recunoaştem
că noi suntem ce-a rămas
 din neamul lui
Ştefan cel Mare.

miercuri, 28 decembrie 2011

Joc de lumini şi umbre


Şi-n picături se
scurge-ncet
singurătatea
dintr-un ciorchine...
O rană deschisă-i
pământul gălbui,
iar cerul în două
se-mparte:
în ziuă
şi-n noapte.
Umbre şi lumini
se-ntrepătrund
cu zori
într-un apus
de soare
şi timpul se
scurge îndărăt.
La fel şi viaţa...
Există acum
decât trecutul.
Lumini
prea albe
orbesc cerul
şi-ntunecă
privirea,
şi ochiul cu
mulţi irişi
se-nchide deodată
şi vede
doar ce vrea
să vadă...
E liniştea
prea albă,
prea opacă
parcă.
Se aude doar
un fâlfâit
timid
de gând
şi o speranţă.
Un om din
viitor priveşte
spre trecut,
şi-o stea
priveşte acuma
un cer
ce a apus...

marți, 20 decembrie 2011

Întunericul din priviri...



Mi-am scos din sertarele
ochilor...privirile...
Le-am înşirat toate
pe pat
pentru a le admira pe rând.
Şi când m-am plictisit
de ele
le-am îngrămădit iar
în spaţiul îngust
de sub sprâncene.
Dar ele,

fără stare,
mi-au curs pe obraji, 
făcându-şi loc printre gene,
şi prelungindu-se apoi,
în voie,
în picături mărunte
şi colorate viu.

În întuneric
m-au lăsat...orbită,
îngrădită
în „eul” scufundat
tot mai adânc
în mine...
Aşa că acum...alerg
fără astâmpăr,
în derută,
din colţ de inimă,
în colţ de ochi,
în colţ de gând...
şi ajung—într-un târziu—
la colţul vieţii...
Şi da!
m-am pierdut
eu de mine printre
atâtea priviri
de „mie pe mine mă mi”...
şi degeaba
aprind eu acum
o lumânare pâlpâită—
întunericul 
din privirile mele
nu se mai lasă
    nicicum pătruns...

vineri, 16 decembrie 2011

În căutarea Soarelui... (proză scurtă)


          ”Înfăşurat într-o pânză roşie, decolorată de soare şi de prea multă purtare, Jhiani se sprijinea în toiagul de care adesea se ajuta să adune caprele ce se îndepărtau prea mult de turmă. Privea absent cum animalele caută în pământul uscat şi galben ierburi hrănitoare, cum îşi înfig boturile şi le trag spre ele cu rădăcini cu tot şi cum le mestecă cu poftă. Mintea îi era, însă, la linia lungă şi dreaptă pe care o vedea în zare, linia de care nu avea voie să se apropie fiindcă acolo se sfârşea Lumea, acolo era Neantul, cum îi spusese tatăl lui.
            -Tu crezi că acolo se termină Lumea?, îl întrebă Jhiani pe Ramesis arătând cu degetul către linia orizontului.
           -Cei mari aşa spun. Dacă ne-am apropia prea mult de locul care înghite soarele am cădea în prăpastia care se întinde dincolo de linia aceea, veni răspunsul.
             -Dar tu, tu ce crezi? Nu eşti curios să afli dacă este adevărat ce se spune sau nu? Am auzit că cei care s-au apropiat de capătul Lumii şi s-au întors în viaţa la cei dragi le-au povestit că dincolo există animale fantastice cu un singur ochi care pot să vadă în viitor sau fiinţe asemănătoare la trup cu omul dar care au câte două capete cu patru ochi fiecare şi care trăiesc în castele făcute din nisip udat cu lacrimi de dragon şi păsări cu un cap mic cât pumnul strâns şi cu aripile de trei ori mai mari decât corpul lor şi animale cu un singur picior care se odihnesc pe timpul zilei la umbra tălpii lor imense, care noaptea, însă, îi ajută să alerge cu viteza gândului...şi...plante uriaşe, colorate în chipuri ce depăşesc închipuirea noastră, plante cu colţi care te îmbie cu parfumuri minunate şi apoi te înghit fără milă ca şi când ai fi doar o muscă...
            -Şi tu crezi toate astea?, îl întrerupse Ramesis abia stăpânindu-şi hohotele de râs.
          -Gândeşte-te. Ai spus că abisul acela înghite soarele în fiecare seară. Eu am auzit povestindu-se că de fapt atunci când e noapte în lumea noastră, soarele luminează pe cerul lumii de dincolo, acolo fiind zi. În fond, şi acele creaturi şi plante fantastice au nevoie de lumină, nu?
           -Asta dacă există...Şi cum este cerul lumii de dincolo?
           -Se spune că ar fi un cer în permanenţă roşu, iar norii nu sunt albi ca norii pe care îi cunoaştem noi, ci sunt galbeni sau portocalii, iar aerul este înecăcios şi greu de respirat, spuse Jhiani trăgând cu poftă aer în piept şi imaginându-şi că se confruntă deja cu aerul greu de dincolo. Am luat hotărârea că mă voi duce la capătul Lumii ca să mă conving cu ochii mei că există toate aceste creaturi, că cerul lor este roşu sau...că dincolo este doar neantul, aşa cum spune tata, aşa cum crezi şi tu, Ramesis, continuă Jhiani. Ştii, îmi doresc să văd soarele, vreau să îl văd ridicându-se din abisuri! Vreau să îl văd în toată măreţia lui...
            -Şi cum te gândeşti să ajungi la capătul Lumii?
            -Mergând drept înainte.
            -Glumeşti, nu? Ai idee măcar cât timp îţi va lua?
        -Poate ani, poate întreaga viaţă, dar sunt hotărât să fac această călătorie. Mâine în zori mă gândesc să plec spre soare şi spre cealaltă lume. Vrei să vii cu mine?
          -Ahh, nu chiar, prefer să rămân acolo unde îmi este locul, dar îmi poţi aduce o amintire din lumea de dincolo dacă ea există cu adevărat şi dacă o găseşti sau dacă te mai întorci.
            Jhiani îşi ridică privirile spre soare.
Acesta lumina puternic cerul senin care îşi plimba norii pe o adiere de vânt abia simţită. Jhiani îşi lăsă faţa mângâiată de căldură şi ochii invadaţi de soare. Câtă lumină, gândi Jhiani, simţind cum soarele...”
         -Nu mai fixa soarele cu privirea! Ai să îţi arzi retina, copile!, strigă dintre valurile mării tatăl. Şi, Hans, mai lasă odată cartea aia şi haide în apă mai bine!
        Hans luă semnul de carte şi îl aşeză între pagini. Puse cartea alături, pe cearşaful acoperit pe alocuri de nisip şi îşi frecă cu pumnii mici ochii. Îl dureau şi vedea totul în nuanţe de verde. Îşi aruncă privirea spre castelul de nisip făcut de sora lui mai mică. ”Castele de nisip udat cu lacrimi de dragon...lacrimi de dragon, dar dragonii plâng?”, se întrebă copilul, uitându-se din nou spre soare. ”Oare în câţi ani va fi posibil ca omul să se apropie suficient de mult de soare fără să îi fie ochii vătămaţi?”...Se ridică în picioare. Rămase aşa o vreme, apoi se îndreptă alergând, cu colacul în mână, spre apă.
         -Ce este soarele, tată?, întrebă Hans, odată ajuns în valuri.
         -O stea veche de patru miliarde de ani, care străluceşte atât de puternic încât o vedem şi noi, de aici, din apă. De asta nu trebuie să te uiţi la soare. Îţi arde ochii, veni răspunsul care îl nemulţumi pe Hans.
        -Dar vreau să ştiu mai multe despre soare...Vreau să ştiu totul despre soare! Cum s-a născut, din ce este alcătuit şi de ce noaptea nu îl vedem pe cer...Unde se duce el noaptea? Te rog, tată, mai spune-mi despre soare!
        -Nu acum, băiete. Ai tot timpul să înveţi la şcoală şi despre soare şi despre alte multe lucruri la fel de interesante. Aşteaptă să mai creşti şi ai să le cunoşti pe toate.
        -Dar eu vreau să înţeleg soarele, vreau să nu mai existe întrebări pe care aş putea să mi le pun despre el. Vreau, când o să mă fac mare, să ajung cât mai aproape de soare!
       -Este imposibil, copile. Dacă te-ai apropia prea mult de soare te-ai topi ca o îngheţată la cornet.
        

Hans Siegen
(12 octombrie 1903, Berlin –  7 martie 1964, California) 
Căsătorit (cu Helena Mann), doi copii (Klaus şi Heinrich)
Fizician, specializat în astrofizică
Între anii 1936-1959 publică mai multe lucrări despre ciclicitatea şi polaritatea petelor solare, despre ”pata d” şi flăcările solare, precum şi despre vântul solar şi  relaţia acestuia cu câmpurile magnetice
În 1956 pune bazele Programului ”Atlantis” – lansarea în spaţiu a primului satelit de monitorizare a activităţii solare (misiunea eşuează)
În 1957 îi este luat dreptul de a preda la Universitatea din Chicago (nu se cunosc detalii)
În acelasi an se mută cu familia în California
 În 1964 moare într-un accident de maşină (nu se cunosc detalii)


Fişier accesat vineri, 12 octombrie 3214, ora 8.00 am
USER: Amon Mahan
Dispozitiv utilizat: RoboNp23R, seria 541267

            -Astea sunt toate informaţiile pe care le deţii despre Hans Siegen?, îl întrebă Amon Mahan pe robotul Np23R. Nu ai cum să accesezi Sursa să afli mai multe? Ce a dus la eşecul misiunii? De ce a fost îndepărtat de la catedră Siegen sau care au fost condiţiile în care a murit? Trebuie să se mai fi păstrat ceva. 
          -Imposibil de îndeplinit, veni răspunsul robotului. Un singur fişier existent despre subiectul Hans Siegen.
             -Bine, dar despre Programul ”Atlantis” ce poţi afla?
             -Fişier corupt. Imposibil de accesat.
        -Imposibil!, strigă Amon ridicându-se în picioare şi făcând câţiva paşi prin cameră. Este imposibil...
            -Exact. Imposibil de accesat, continuă robotul.
            -Dar, Amon, ce-ţi veni cu acest Hans Siegen?, întrebă Anabelle.
            -Păi, nimic special...doar că l-am visat, răspunse un pic jenat Amon.
          -L-ai visat? Ce legătură ai tu cu acest om din anii 1900? Cum l-ai visat?, îşi continuă şirul interogaţiilor femeia.
            -L-am visat copil, un copil care îşi doreşte să ajungă la soare...Mă gândesc că ar putea avea o legătură cu...
         -Hai mai bine să mergem, să nu mai pierdem timpul cu prostii. Mai mult ca sigur că inspectorul ne aşteaptă deja, îl întrerupse Anabelle, fixându-şi mai bine arma în centură.