Pagini

sâmbătă, 27 octombrie 2007

Suflet desfrunzit

Motto: ”Unde este sufletul meu de copil?... A rămas fără frunze.

L-a acoperit iarna.”

Şi versul

l-am transformat

în lumină de blitz.

Şi blitzul luminează...

imagini instant

ce mi se scurg din priviri...

imagini ce prind viaţă.

Un chip de copil...

de copil chinuit.

Un copac desfrunzit.

Un copac...lângă copil.

Copilul schimonosit

pe o bancă.

O bancă

într-un parc...

Într-un parc pustiu.

Numai frunze, copaci

şi-un copil...

un copil ce plânge...

Un plâns de copil

se aude stins...

Stins...tot mai stins.

Totul este sepia...

o culoare stinsă,

o toamnă trecută deja...

Doar o amintire,

o amintire trăită

de altcineva...

nu de acest copil...

copilul din mine...

marți, 23 octombrie 2007

Joc uman...

„Mă joc de-a Viaţa
cu Moartea
şi mă-ntrec
cu îngerii-n credinţă
şi în zbor.
Şotron mă joc
cu Dumnezeu,
şi cu Iisus
mă plimb prin parc,
ţinându-ne senini
de mână...
Iar dimineaşa
stăm de vorbă
cu toţi sfinţii,
la o cafea
mâncând
prăjiturele cu halva,
citind ziarele
şi comentând
rezultatul la Loto,
horoscopul,
şi altele...
Vom vorbi apoi
despre ce are
fiecare
de făcut:
Dumnezeu
trebuie să recreeze
lumea,
s-o facă mai bună;
Iisus trebuie
să se suie iarăşi
pe cruce
pentru păcatele
altcuiva;
Fecioara
nu trebuie
decât să plângă
cu lacrimi de sânge
şi să arate
cât mai bine în icoane;
în cele din urmă,
porumbelul,
trebuie să zboare,
în cercuri,
pe deasupra
lui Iisus.
Astfel,
plecăm fiecare
la treaba lui
şi ştiu c-apoi, 
când se va face din nou
seară,
în cărţi Fecioara
îmi va da şi
va vedea poate
ce voi face
mâine.
Îmi rămâne
să mă-ntreb când
se va coborî
porumbelul
din cerul icoanei
ca să-mi mănânce
grăunţe din palmă
ca apoi,
să pot
s-adorm liniştită
şi eu...”

luni, 22 octombrie 2007

Ars poetica

Şi am călătorit.
În zbor...
Cu gândul călare pe
les ailes du Pegase.
Şi Pegas s-a transformat
în Rocinante.
Iar gândul...
tantum pellis et
ossa fuit...
Nimic
nu a rămas din el.
Mă simt
un Don Quijote de la Mancha.
Mă lupt
cu morile de vânt
ale inspiraţiei...şi
senza la musa,
senza esitazione,
nu voi reuşi...
Drumul meu...
the long way out from Hell
este nemijlocit...
Muza m-a părăsit.
Limbile mi se împleticesc
în minte între
„aqui” şi „alli”,
între „amarillo” şi „azul”...
„!Que lastima!”,
el pajaro grita...
Silence!
Muza...eu...nimeni...
Nimic altceva...
Nici un rând pe hârtie...
Şi totuşi...
gândul este poezie!

miercuri, 17 octombrie 2007

Magicianul...

„-Alege-ţi un număr
de la unu la zece!
Strânge-l bine
între degete...
Mototoleşte-l
cu privirea...
Rumegă-l
între dinţi...
Ascunde-l
după ureche...
Pune-l apoi
în buzunarul
de la haină...
Eu nu trebuie
să îl văd
niciun moment...
Aşa...foarte bine...
Acum să ghicim
ce număr ţi-ai ales...
Cumva...7?”
„-Nu...3.”
„-Să o luăm atunci
de la început,
căci...
s-a strecurat
o mică eroare...”

Un gest de voinţă supremă... (proză scurtă)

     Nisipul de pe malul mării este umed şi rece. Paşii, celor doi-trei oameni rătăciţi pe plajă, se adâncesc în urme diforme... Pescăruşii îşi fac datoria—zboară, în cercuri, pe deasupra mării zbuciumate. Valurile se apropie şi se îndepărtează de mal cu sunet ritmic de pocnitură din degete. 
      Dar ce este acel punct care se zăreşte adâncindu-se în mare? Să fie un om oare? Da... Priviţi-l cum înaintează liniştit, prin apă, cu braţele-i atârnându-i, lipite strâns de trup, într-un gest de voinţă supremă. Uitaţi valul spumos cum se sparge, în jale, de piciorul lui stâng, care îl urmează, în înaintare, pe dreptul... Apa prea rece, frisoanele trupului, par să nu-l derajeze... 
       „Este nebun!”, strigă disperat un glas de femeie, uitată pe mal, printre scoicile adunate în pumn... 
       „Careva să-l salveze!”, continuă un bărbat ocolit de dorinţa de a se arunca chiar el, după sinucigaş, în valurile reci de apă... 
       Nimeni nu mai are acum curaj să se desprindă din împietrire—toţi stau castele de nisip, construite haotic de mâini de copii... Toţi stau şi se uită. Din când în când, printre buzele vineţii mai scapă câte un cuvânt... neterminat, însă—aproape şoptit. Nu se mai înţelege om cu om şi pescăruş cu pescăruş, iar lui... lui apa sărată de mare albastră i-a ajuns aproape sub bărbie... 
         Oamenii de pe mal—spectatori cuminţi—încă mai aşteaptă să vadă o zbatere agitată de braţe, însă încercarea de salvare se naşte sugrumată în gând sinucigaş. Iar el... el înaintează tot mai adânc în larg, călcând, pas după pas, scoici moarte sub picioare goale... iar mâinile... mâinile lui se lipesc şi mai strâns de trupul aproape înecat... 
         „Moare!”, se aude în linie de orizont un ţipăt ascuţit venind dinspre mal... 
         A fost ţipăt de om sau oare a fost doar pescăruş în zbor? El nu ştie... Pentru el nici nu contează... El zâmbeşte acum... dar acei oameni, înfipţi cu picioarele în mal, nu pot vedea cum înfloreşte acest zâmbet de izbândă în colţ de gură, pe mina albăstrită de atâta mare... Iar marea îl primeşte lacomă şi setoasă... îl îmbăţişează în tremur pasional de val. El o cuprinde cu privirea în tot necuprinsul ei... o dezbracă de sine, ca pe orice altă amantă... El mai înaintează un pas... apoi încă unul... De abia mai poate zări cerul, cu ochii acoperiţi de crusta subţire (ca o foiţă de staniol) a apei... care îl inundă, surzindu-i auzul, cenzurându-i privirea... Nici creştetul capului nu se mai vede răsărit în albastru... două-trei bule de aer plutesc, pentru o secundă, pe luciul tulburat al mării... apoi nimic. 
        Lumea de pe mal aşteaptă îngrozită... Nimeni nu îndrăzneşte să spargă liniştea de priveghi... Doar un pescăruş curios, nedumerit de ce s-a întâmplat, se apropie de mare, cu plescăit de aripi lovite de val... caută... Nu mai e nimic de găsit... Pe suprafaţa albastră plutesc doar câteva alge... Aici nu mai e nimic de văzut, aşa că pescăruşul, împreună cu toţi oamenii de pe mal, se îndepărtează de mare... ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în larg...

Liniştea albastră

Plutesc în derivă
prin aer şi vise.
Mă înalţ şi zbor
odată cu păsările,
ca apoi să mă scufund
în abis
şi să măsor odată
cu coborârea mea
înălţimile.
Simţeam nevoia
de a sta pe loc,
de-a mă opri
şi de-a simţi
pentru o clipă
a vântului adiere
şi ai săi fiori
ce scutură valurile de ape.
Observ amestecul
de azur al apei
ce clarul cerului
îl sufocă,
şi cum totul se
reduce la albastru.
Marea-mi pare că
devine cer,
că se unesc şi-mi
este teamă că
vor rămâne pentru
totdeauna aşa.
Încerc să le despart,
trasez o linie
între ele,
dar tot unite au rămas.
Ochiul mă doare
de atât albastru,
prea pur,
prea orbitor,
şi mult peste măsură…
Vroiam pământul
să îl văd,
să uit de cer,
să uit de ape,
dar nu-l găsea
privirea mea.
Neputând să găsesc
scăpare
m-am adăugat albastrului
ce mă-nconjoară,
şi-atunci m-am simţit
mai aproape de îngeri,
mai aproape de linişte.
Simţeam cum pot
să ating cu
degetele mele liniştea;
era şi ea albastră,
de gheaţă acoperită.
La atingerea mea
stratul de gheaţă
s-a spart
şi sunetele atunci
s-au revărsat
peste mine
ascuţit, violent,
iar eu,
am devenit
ecoul lor
şi strigam mai tare
decât ele
răzvrătirea împotriva tăcerii.
Sunetele se îndepărtau
în ecoul meu
şi se stingeau,
iar eu,
simţeam că
mă pierd în mine
la fel ca sunetele
ce gândul meu
încă le căuta,
le aştepta,
şi încă mai spera
că ele au să revină,
c-au să învie
şi c-au să topească
liniştea…
Apoi am înţeles
că sunetul
nu mai există
şi c-am rămas uitată
în liniştea albastră.
Treptat ecoul meu
s-a transformat
în gură
şi-aceasta se hrănea
şi înghiţea flămândă
liniştea mută,
până când
n-a mai rămas
nimic din ea…

marți, 16 octombrie 2007

Protest!

Inspiraţia

este ţinută captivă

între pereţii mei—

aleargă panicată

dintr-un colţ în altul.

Se fâţâie

pe galbenul zidului

ca o târfă

pe tocuri înalte

în colţ de bulevard.

Poeţi impotenţi

în condei

se opresc şi îi

fac cu ochiul—

dar ea refuză acum

să mai zămislească

ploduri lipsite

de talent

şi de cuvinte...

luni, 15 octombrie 2007

"Sinucidere curată!", strigă ei.... (proză scurtă)

     Mângâi cu palma setoasă mânerul umbrelei colorate. Privesc în jos cu înghiţituri măsurate în teamă. Acolo jos, în arenă, dresoarea de tigri îşi îndeasă, fără teamă şi cu zâmbetul pe buze, capul în gura larg deschisă şi primitoare a fiarei... şi nu se întâmplă nimic. Ea răsuflă uşurată şi face o plecăciune în faţa publicului, atingând în mângâiere capul tigrului. Publicul, încântat, aplaudă... Eu, de aici de sus, aştept... 
      „Tu urmezi acum!”, parcă îmi strigă cineva.
     O picătură de sudoare rece îmi alunecă de-a lungul tâmplei şi iar înghit în gol. Un glas anunţă pentru public... ”Urmează acum mult aşteptatul moment de acrobaţii pe firul de sârmă!”. Şi atunci, toţi oamenii îşi aruncă pe spate capul şi mă ţintuiesc cu privire curioasă şi temătoare.
      Mă reculeg într-un moment de tăcere prelungită... care apoi este întrerupt brusc de ritmul sacadat al aplauzelor pornite din palmele nerăbdătoare... Respir adânc - îmi umplu plămânii cu aerul înălţimii - şi expir din mine teamă. Îmi iau inima în dinţi şi mi-o rumeg bine până când tracul... sau Teama (cine să mai ştie?) va dispărea, în sunet căzut de la mare înălţime.
     În astfel de momente mă gândesc că am greşit refuzând minimele măsuri de siguranţă... ajung chiar să regret... Dar nu-i nimic, mă liniştesc cu gândul că eu sunt o pasăre—că eu ştiu să zbor—şi că păsările nu au cum să se prăbuşească din zborul lor, de la înălţime... Aşa că... păşesc cu vârf de picior, nesigur încă, pe firul subţire (poate prea subţire) de sârmă... Imediat acesta prinde viaţă într-o unduire elastică... Aştept să se potolească... apoi, îmi fixez, cu băgare de seamă, toată talpa piciorului stâng, forţând astfel dreptul să înainteze în gol, cu curaj...
    Stâng-drept, stâng-drept... înaintez uşor pe firul de sârmă, învârtind deasupra capului umbrela colorată. Îmi arunc o privire în jos şi zăresc, în treacăt, oamenii-furnici, toţi uimiţi de curajul meu... Mă ia o ameţeală cumplită tot privind aşa, în jos... Trupul refuză acum, în propria-i amorţeală, să mai mişte vreun picior—nici un pas nu se mai vrea făcut... Firul se bălăngăne, sub apăsarea mea, din ce în ce mai tare. Eu... stau aşa... ţintuită în gol... în înălţime...
     „Sinucidere curată!”, strigă îngroziţi, vreo doi-trei din public, ridicându-se deodată în picioare...    
      Muşuroiul de furnici de jos pare că a prins şi el viaţă sub mine—se alarmează! Eu închid ochii în sforţarea de a mai înainta încă un pas... Umbrela mea colorată îmi scapă din mână şi se loveşte cu ecou de scena arenei. Câteva femei, mai slabe de înger, scapă şi ele un ţipăt de teamă amestecată cu rea prevestire... 
       Mă sperii de ţipetele ajunse până sus, la mine, şi încerc să îmi astup cu palmele urechile - să nu le mai aud!... Firul începe să se cutremure, sub mine, îngrozit... lumea îşi duce palmele la ochi, îngrozită şi ea... Eu nu mai văd nimic altceva decât plafonul, vopsit în roşu şi verde, al Marelui Circ...din cădere...
        Cad!, mai apucă să mi se adune, sumbru, pe buze gândul.

Puzzle de fum. De tutun...

În cameră
miroase a tutun...
Uite-te!
Uite-te la tot acest fum...
cum se înalţă el
în lumină
de neon stricat,
cum dansează el
derutat...
Din ce în ce
mai aberant...
Un joc de puzzle.
Un fel de
„a fi sau a nu fi”...
E tot ce a rămas...
Un gând uitat
de sentiment.
Cerebral.
Şi acum...fum.
Uite-te cum pluteşte...
Nici păsările
în zborul lor...
nu sunt atât de libere.
Nici vântul...
nici măcar atunci
când smulge
flori sau frunze
din copaci.
În parc.
Doar fumul...
E tot ce a mai rămas.
Şi din acest
puzzle de fum.
De tutun.
Încerc eu acum
să refac în minte...
Tot ce a fost.
Uite-te la fum...
cum zboară el
neîngrădit
de frici...
sau de iubiri...

duminică, 14 octombrie 2007

AlbASTRU


Albastrul din mine mă doare
deşi am aruncat
cu şi mai multă vopsea albă
peste cuvintele agăţate,
în extremitate de vers,
cu cârlige de rufe.
Înşiruirea de cuvinte triste
se clatină în vântul ploios
şi văd...
văd că e prea târziu pentru mine -
albastrul s-a-ntunecat şi mai mult.
Doi porumbei
au poposit pe sârma de rufe-
de versuri albastre-
şi-mi cerşesc tocmai mie,
nefericita,
câte-o firimitură de cioc.
Nu vă pot da nimica...
la mine şi firimiturile sunt albastre
şi dor!

Şotronul din inimă...

O inimă.
Am desenat o inimă
c-o cretă pe asfalt.
Era inima mea.
I-am făcut doar conturul
uitând s-o umplu
în interior.
S-o colorez cu roşu.
Un contur mare de inimă
zăcea fără vreun rost.
Pe stradă.
Un copil a început
să joace şotronul.
(În inima mea).
Alţi copii l-au urmat.
Inocenţi.
Mă întrebau
eu de ce nu sar cu ei.
Pe mine mă durea.
Mă dureau palpitaţiile
din asfaltul cenuşiu.
Simţeam.
Inima cum cedează
sub apăsarea grea.
Apăsarea încălţărilor mici.
(făcute pentru picioare
de copii).
Cu timpul,
conturul inimii mele
s-a şters
de pe asfalt.
În loc...
a apărut desenat
un şotron.
Un şotron gol.
Fără vreo cifră în el...

Aşteptare...

Vă rugăm închideţi
telefoanele mobile.
Începe spectacolul.
Atenţie!
Intră în scenă
actorul principal...Iisus.
Decorul?
doar o cruce de lemn
mâncată de timp.
El...într-un veşmânt alb,
cu ţepi adevăraţi
la tâmple.
Se aşază liniştit pe cruce.
Se ţintuieşte singur.
Eu...lângă el...
în genunchi.
El aşteaptă.
Sala aşteaptă.
E linişte.
Sala înmărmurită
priveşte.
Eu stau lângă el,
în genunchi.
Mi-am uitat replica...
Singura mea replică,
am uitat-o...
Oare ce trebuia să zic?
Trebuia să plâng?
Nicio lacrimă
nu se iveşte pe
obrazul meu.
Ce fac eu,
în genunchi,
aici?
Mă ridic.
Iisus se uită uimit.
Sângele curge
din tâmpla lui sfântă.
Iisus tace.
Stă ţintuit, aşteaptă şi tace.
Eu tac.
Sala aşteaptă.
Crucea aşteaptă
să fie slobozită
de trupul greu
al lui Iisus.
Regizorul piesei
se uită uimit la mine
şi aşteaptă.
Nu-i vine să creadă.
Care era oare replica mea?
Plec...
Părăsesc scena.
Într-un gest de sforţare
disperată
Iisus se coboară
de pe cruce.
Cade în genunchi.
Sângele curge.
Iisus se târăşte pe scenă.
Sala se ridică
în picioare să vadă mai bine.
Iisus vrea să mă urmeze...
dar...a uitat
pe unde e ieşirea.
Rămâne ţintuit pe scenă.
Cortina cade.
Eşec total.
Sala extaziată aplaudă.
Nu a înţeles...
nimic,
dar aplaudă...

Gândul unui muritor...

Priveam la îngeri
şi îi vedeam demoni,
priveam la demoni
şi îi vedeam oameni,
iar fiinţa nenăscută încă
mă privea pe mine;
oare ce vedea ea?
Sufletu-mi este o stea,
un astru care
prin strălucirea sa
decolorează nebunia
minţii mele.
Mă orbeşte propria
mea strălucire
până când păleşte.
Mă dor gândurile mele
ce nu au fost
nicicând gândite.
Aş vrea să-L pot cuprinde
pe Dumnezeu în braţe
şi să strig îngerilor
că sunt mai sfântă
decât ei
fiindcă sunt OM.
Şi mi-aş dori
ca focul Iadului
să-l sting
dintr-o suflare
şi să-i provoc astfel
pe demoni.
Vise de muritor…
Vise că poţi să ajungi la stele,
că Iadul cel încins
pe tine n-are să te frigă,
că Dumnezeu eşti tu,
şi că doar tu contezi.
Iluzii...
Iluzii ce te fac
să-ţi pierzi mintea,
sufletul şi odihna,
şi nopţile
din negre albe să-ţi devină…
Destinul muritorilor…
Te naşti şi apoi…te ofileşti;
cu timpul toţi
au să te uite.
Te naşti ca să trăieşti
şi să te chinui,
şi-apoi menirea ţi-e să mori
ca să-nţelegi
ce-i libertatea.
E realitatea pe care
unii n-o pot
accepta.
Viaţa e singurul lucru
pe care-l
duci la bun sfârşit…

Sufletul nu ştie...

Timpul şi-a fixat
toate secundele,
în cuie,
în perete—aşteaptă.
Pe jos, gărgăriţe roşii
(amintind de iubiri şi vise)
stau strivite sub
plânsul tălpilor mele goale.
Eu stau suspendată
de un fir fragil de aţă
ce traversează puntea
dintre viaţă şi moarte...
Eu stau ghemuită
asupra mea—
îmi fac respiraţie
gură la gură.
Încercarea de salvare
se transformă
în sărut pasional—
sărut de buze reci
pe mină tristă
de om mort.
Mă cuprind în braţe.
Cu dragoste...
Încerc să mă ridic de jos...
Nu pot—trupul atârnă
mult prea greu...
Atunci îl târăsc
prin roşul de gărgăriţe,
de sânge...
Dar unde să-l ascund...
de mine?
Simt oboseala
cum mă cuprinde...aşa că...
îmi fac fotoliu
din trupul meu rece
şi mă aşez comod...
Trebuie să-mi trag sufletul.
Trebuie să-l înghit.
El nu trebuie să ştie
că cineva a murit
(că tocmai eu am murit)...
S-ar putea speria
şi ar fugi...
şi atunci,
cine să-l mai prindă
ca să-l aducă-napoi?