Mângâi cu palma setoasă mânerul umbrelei colorate. Privesc în jos cu înghiţituri măsurate în teamă. Acolo jos, în arenă, dresoarea de tigri îşi îndeasă, fără teamă şi cu zâmbetul pe buze, capul în gura larg deschisă şi primitoare a fiarei... şi nu se întâmplă nimic. Ea răsuflă uşurată şi face o plecăciune în faţa publicului, atingând în mângâiere capul tigrului. Publicul, încântat, aplaudă... Eu, de aici de sus, aştept...
„Tu urmezi acum!”, parcă îmi strigă cineva.
O picătură de sudoare rece îmi alunecă de-a lungul tâmplei şi iar înghit în gol. Un glas anunţă pentru public... ”Urmează acum mult aşteptatul moment de acrobaţii pe firul de sârmă!”. Şi atunci, toţi oamenii îşi aruncă pe spate capul şi mă ţintuiesc cu privire curioasă şi temătoare.
Mă reculeg într-un moment de tăcere prelungită... care apoi este întrerupt brusc de ritmul sacadat al aplauzelor pornite din palmele nerăbdătoare... Respir adânc - îmi umplu plămânii cu aerul înălţimii - şi expir din mine teamă. Îmi iau inima în dinţi şi mi-o rumeg bine până când tracul... sau Teama (cine să mai ştie?) va dispărea, în sunet căzut de la mare înălţime.
În astfel de momente mă gândesc că am greşit refuzând minimele măsuri de siguranţă... ajung chiar să regret... Dar nu-i nimic, mă liniştesc cu gândul că eu sunt o pasăre—că eu ştiu să zbor—şi că păsările nu au cum să se prăbuşească din zborul lor, de la înălţime... Aşa că... păşesc cu vârf de picior, nesigur încă, pe firul subţire (poate prea subţire) de sârmă... Imediat acesta prinde viaţă într-o unduire elastică... Aştept să se potolească... apoi, îmi fixez, cu băgare de seamă, toată talpa piciorului stâng, forţând astfel dreptul să înainteze în gol, cu curaj...
Stâng-drept, stâng-drept... înaintez uşor pe firul de sârmă, învârtind deasupra capului umbrela colorată. Îmi arunc o privire în jos şi zăresc, în treacăt, oamenii-furnici, toţi uimiţi de curajul meu... Mă ia o ameţeală cumplită tot privind aşa, în jos... Trupul refuză acum, în propria-i amorţeală, să mai mişte vreun picior—nici un pas nu se mai vrea făcut... Firul se bălăngăne, sub apăsarea mea, din ce în ce mai tare. Eu... stau aşa... ţintuită în gol... în înălţime...
„Sinucidere curată!”, strigă îngroziţi, vreo doi-trei din public, ridicându-se deodată în picioare...
Muşuroiul de furnici de jos pare că a prins şi el viaţă sub mine—se alarmează! Eu închid ochii în sforţarea de a mai înainta încă un pas... Umbrela mea colorată îmi scapă din mână şi se loveşte cu ecou de scena arenei. Câteva femei, mai slabe de înger, scapă şi ele un ţipăt de teamă amestecată cu rea prevestire...
Mă sperii de ţipetele ajunse până sus, la mine, şi încerc să îmi astup cu palmele urechile - să nu le mai aud!... Firul începe să se cutremure, sub mine, îngrozit... lumea îşi duce palmele la ochi, îngrozită şi ea... Eu nu mai văd nimic altceva decât plafonul, vopsit în roşu şi verde, al Marelui Circ...din cădere...
Cad!, mai apucă să mi se adune, sumbru, pe buze gândul.
