Albastrul din mine mă doare
deşi am aruncat
cu şi mai multă vopsea albă
peste cuvintele agăţate,
în extremitate de vers,
cu cârlige de rufe.
Înşiruirea de cuvinte triste
se clatină în vântul ploios
şi văd...
văd că e prea târziu pentru mine -
albastrul s-a-ntunecat şi mai mult.
Doi porumbei
au poposit pe sârma de rufe-
de versuri albastre-
şi-mi cerşesc tocmai mie,
nefericita,
câte-o firimitură de cioc.
Nu vă pot da nimica...
la mine şi firimiturile sunt albastre
şi dor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu