Revelaţia (I)
Când am deschis ochii dimineaţa, negura viselor trecute încă mi se agăţa de gene. Lumina pătrundea în cameră prin crăpăturile vechiului şorţ al mamei care-mi servea drept draperie. Pelicule fine de praf pluteau prin camera mică, iar cele visate de mine cu o noapte înainte zburdau printre amintiri. Am zâmbit mulţumit şi m-am întors pe o parte, întinzându-mă ca o pisică leneşă. Atunci am observat că din pragul uşii mama mă privea cu ochii ei căprui şi blânzi, încadraţi de mici linii ale anilor trăiţi. Mi-a zâmbit în felul oamenilor împăcaţi cu ei înşişi şi cu traiul lor şi s-a apropiat de pat cu paşii ei uşori.
-Cât mai ai de gând să leneveşti în pat, puturosule? Mai bine vino de îmbucă ceva şi du-te apoi să aduci apă de la râu. Poţi să iei iapa, dacă vrei, i-ar prinde bine şi ei o plimbare, mi-a spus mama în timp ce îmi mângâia părul încurcat de somn. M-am ridicat în capul oaselor şi mama m-a sărutat pe frunte. Hai, băiete, jos din pat! Te aşteaptă pe sobă o cană mare de lapte de capră şi o bucată de mămăligă.
Am urmat-o pe mama în camera joasă unde se gătea şi unde se afla şi patul pe care ea îl împărţea cu sora mea mai mică, Ana. M-am aşezat la masă, pe unul dintre scaunele cu trei picioare, mi-am băut laptele dintr-o sorbitură şi apoi am ieşit din casă cu bucata de mămăligă rece în mână. În timp ce muşcam flămând şi cu pofta din mămăligă mi-am umplut nările cu mirosul pământului udat de ploaie şi cu mireasma narciselor albe, viorelelor şi toporaşilor care înfloriseră deja în micuţa curte din faţa casei noastre. Am închis ochii de plăcere şi mi-am mai umflat încă o dată pieptul lăsându-mă îmbătat de frumuseţea acelei dimineţi. În zare, nori jucăuşi se întreceau în curse imaginare de-a lungul şi de-a latul cerului senin, luând rând pe rând tot felul de forme hazlii. Am zâmbit şi mi-am îndreptat paşii spre grajdul unde ţineam o capră şi iapa. Mirosea puternic a băligar, dar până şi acest miros îmi părea frumos, căci simţeam că este şi el o mică părticică din viaţă şi că viaţa este minunată.
De cum am intrat în grajdul întunecos iapa m-a simţit şi şi-a întins gâtul lung spre mine ştiind că îi voi da un măr. Mi-am apropiat capul de tâmpla animalului şi i-am simţit căldura trupului şi bătăile inimii. Deşi cam bătrână, iapa noastră Garofiţa era pregătită pentru o plimbare pe dealuri. Am luat o găleată goală, mi-am prins-o cu sfoară de mijloc şi m-am suit pe spinarea Garofiţei. I-am urat ziua bună mamei mele care îşi făcuse de lucru prin curte şi micuţei Ana care se juca cu pisica pe prispa casei.
M-am îndepărtat de casă în galop nebun, căci probabil şi sufletul Garofiţei se bucura la fel de mult ca şi al meu de acea dimineaţă frumoasă. Am urcat pe dealul care se întindea în faţa mea, lăsându-mă încântat de verdele crud al ierbii şi de umbra copacilor cruţaţi de topoarele sătenilor. M-am oprit pentru o clipă pe culmea acestuia şi am privit la căsuţa mică, din vale, unde mama părea un punct în continuă mişcare. Am zâmbit gândindu-mă că tata ridicase casa în scobitura dintre două dealuri, ceva mai departe de sat, încercând să găsească liniştea pe care tot el o spulbera cu lovituri scurte de ciocan în lemnul care avea să devină masa pe care îşi va trânti cu zgomot paharul gol un sătean ce şi-a răcorit gâtlejul cu o gură de vin roşu şi dulce la sfârşitul unei zile grele de muncă, sau leagănul în care cineva mai bogat îşi va legăna odrasla care plânge continuu, sau poate cufărul în care o mama va strânge lucruşoarele mai bune pentru fata ei care a ajuns la vârsta măritişului.
Am scutit-o pe Garofiţa de povara trupului meu şi am înaintat mai departe pe jos, simţind cum picioarele-mi goale se afundă în pământul umed şi rece. Îmi legănam ca un copil găleata goală din mână în ritmul unei muzici auzite doar de urechea mea. Natura îşi cânta, pe tonuri diferite, măreţia, iar eu o ascultam cu sufletul înmărmurit şi supus.
Mi-am îndreptat paşii către râul şerpuit care despărţea satul în două. Casele albe şi joase, sprijinite spate în spate una de cealaltă, îşi purtau cu mândrie acoperişurile sărăcăcioase, iar oamenii îmbrăcaţi pestriţ şi uneori chiar zdrenţăros, îşi duceau poverile zilnice cu zâmbetul pe buze şi cu inima mulţumită. Copiii alergau şi se jucau jocuri numai de ei ştiute, femeile cu părul ascuns sub năframe colorate şi cu feţele rotunde şi îmbujorate îşi măturau curţile, coseau hainele celor din casă, aranjau straturile de flori, aveau grijă de răsadurile de roşii sau îşi mulgeau în poarta grajdului vacile, iar bărbaţii ba mai munceau, ba mai schimbau o vorbă între ei, ba mai beau un păhărel de tărie sau îşi rulau în hârtie aspră nişte tutun tăiat în fâşii subţiri. Mă bucuram să fiu printre oameni, căci toată lumea îmi zâmbea cu veselie.
Am luat-o pe străduţele încurcate şi bătătorite ale satului. Am dat bineţe oamenilor, caselor, porţilor, grădinilor, animalelor din curţi, copacilor şi păsărilor care zburau pe deasupra satului. Sufletul îmi era încărcat de bucuria apropierii de oameni şi de frumuseţea acelei zile. Susurul apei mi-a urat şi el bun venit încă dinainte să mă apropii bine de râu. Mi-am cufundat găleata goală în apă, ridicând-o apoi cu ambele braţe. Mi-am potolit setea sorbind, din palmele făcute căuş, apa proaspătă. Mi-am răcorit şi fruntea şi am pornit-o la drum întors spre casă.
Am poposit lângă un copac bătrân, dorind să îmi prelungesc cu încă puţin plimbarea şi să îmi trag un pic sufletul. M-am întins în iarbă şi am privit îndelung cerul, norii, păsările. Razele soarelui ajungeau la mine prin verdele străveziu al frunzelor copacului. Fluieram uşor un cântec ţărănesc gândindu-mă că au fost atâţia poeţi ai lumii care au cântat asemenea frumuseţe.
Atâţia poeţi, mi-am zis…
Eu nu mai pusesem mâna pe o carte de pe vremea când eram un copilaş şi preotul din sat mă învăţase să scriu şi să citesc. Apoi, după moartea tatălui meu, mama nu mă mai lăsase să pierd vremea cu şcoala fiindcă avea nevoie de ajutor cu treburile micii noastre gospodării.
O undă de tristeţe mi-a trecut peste frunte asemenea unui nor care ascunde, pentru o clipă, soarele de amiază, căci mi-am dat seama că mie nu îmi va fi niciodată dat să citesc acele versuri sau să fiu eu cel care cântă şi slăveşte măreţia naturii, a lumii, a vieţii, sau a sufletului omenesc.
Tristeţea şi-a făcut loc în sufletul meu încât nici frumuseţea ce mă înconjura nu mă mai putea bucura. Mi-am strâns pumnii cu furie, blestemându-mi nebunia de a nu fi mulţumit pe deplin cu traiul simplu şi frumos cu care fusesem binecuvântat. Invidiam liniştea şi zâmbetul mulţumit pe care îl zărisem pe buzele sătenilor sau chiar pe buzele frumoase ale mamei.
M-am ridicat, am luat găleata cu apă de jos şi împreună cu Garofiţa m-am îndreptat spre casă. Tristeţea îmi urma paşii ca un câine credincios. Nu îmi puteam scoate din minte glasul, chemarea pe care o auzisem în adâncul sufletului meu, deşi nu le înţelegeam încă. Purtam cu mine, adunate în găleata plină, toate zbaterile inimii. Îmi era ciudă că nu pot şi eu să îmi port povara sufletului cu capul mândru, aşa cum văzusem că fac oamenii de prin părţile acelea. Privirea mea scruta pământul şi căuta în fiecare muşuroi de furnici, în fiecare fir de iarbă, în fiecare vietate care mă însoţea în drumul meu spre casă – fie ea doar un şoarece mic, un melc, un fluture viu colorat sau un gândac – răspunsul la frământările mele. Mă apropiam cu paşi înceţi şi nesiguri de casă. Genunchii îmi tremurau sub greutatea gândurilor şi viselor neîmplinite, a dorinţelor ascunse în adâncurile fiinţei mele.
Am lăsat găleata pe prispa casei şi am intrat în camera scundă şi întunecoasă unde am găsit-o pe mama frământând aluatul pentru o pâine. Ana se juca liniştită pe lângă fustele umflate ale mamei. Când m-a zărit intrând mi-a sărit cu bucurie în braţe.
-Hai să îţi arăt ce am făcut!, mi-a aruncat ea cu glasul cristalin de copil vesel. Mi-a arătat o păpuşă făcută dintr-un cocean de porumb, învelit într-o cârpă roşie. Uite, vezi, ea e noua mea păpuşică. I-am promis mamei că o să am multă grijă de ea şi i-am dat şi un nume. Vrei să ştii cum o cheamă? Bucuria i se cuibărise în ochi şi văzând fetiţa din faţa mea nu am putut să nu zâmbesc şi pentru o clipă să uit de toate apăsările gândurilor de mai devreme.
-Şi ce nume i-ai pus?, am întrebat-o pe Ana în timp ce mă minunam cum pe chipul surioarei mele îşi făceau loc, zi după zi, tot mai mult, trăsăturile tatălui meu – faţa alungită, rotunjită frumos spre bărbie, pomeţii obrajilor ieşiţi un pic în evidenţă, gura mică, frumos conturată, cu buze cărnoase şi de un roşu sănătos, ochii rotunzi, albaştri şi fără stare, umbriţi de gene lungi şi visătoare. Mă cerceta cu privirea poznaşă şi apoi mi-a spus, dintr-o răsuflare, numele pe care i-l dăduse păpuşii – Ana. Am izbucnit în râs şi ea m-a privit mirată şi oarecum ofensată.
-Nu îţi place?, m-a întrebat strângându-şi dureros guriţa.
-Sigur că îmi place, dar pentru ce i-ai dat tocmai numele tău? Ştii, sunt multe nume frumoase pe lume. Mi-a răspuns cum numai un copil care nu a cunoscut încă frământările vieţii ar fi putut-o face.
-O iubesc mult, aşa că i-am dat cel mai frumos dintre nume – numele meu. Am mângâiat-o pe creştet zâmbindu-i cald. I-am dat dreptate. Numele ei era într-adevăr cel mai frumos.
Am întrebat-o pe mama cu ce-i pot fi de folos şi m-a rugat să mai frământ eu o vreme aluatul pentru pâine cât ea se duce să hrănească orătăniile de prin curte. Mi-am spălat mâinile, mi-am suflecat mânecile de la cămaşă şi mi-am afundat cu grijă degetele în coca moale şi lipicioasă care avea să devină cina noastră.
Degetele mele se strângeau, se desfăceau, eliberau aluatul, apoi îl închideau iar într-un gest ritmic între pumnii strânşi, iar gândul meu zbura departe. Oare la fel frământase şi Dumnezeu aluatul trupurilor noastre în ziua creaţiei până a ajuns la forma de om, la forma care să-l mulţumească şi să-l bucure? M-am simţit, pentru o clipă, din nou mulţumit de viaţa simplă pe care o duceam în căldura căminului nostru, cu bucuria mereu sprintenă a surioarei mele, cu grija plină de iubire a mamei. Oare câţi ani trecuseră de când simţisem undeva, la umbra unui copac, acea strângere dureroasă a inimii, acea chemare să cânt natura în cuvinte bine meşterite, să strâng în privirile ochilor mei toată bogăţia frumuseţii meleagurilor străine, a chipurilor oamenilor necunoscuţi, a vieţii care se scurge prin venele mele şi a altora asemenea mie?
Când mama s-a întors în încăpere m-a găsit stând cu mâinile afundate în aluatul moale şi cu privirea pierdută în visări.
-Hai, băiete, frământă mai cu viaţă pâinea aia dacă vrei să nu rămânem nemâncaţi deseară. A început să râdă când mi-a văzut chipul încurcat. Pe unde mai umblai cu gândul de data asta? Ai ajuns hăt departe, pe vreo insulă înconjurată doar de mare şi cer, în târguri aglomerate unde oamenii vin, vând, cumpără şi apoi pleacă fiecare la casa lui sau poate în Indiile îndepărtate? Tot un visător ca şi taică-tău eşti!, mi-a aruncat ea cu glasul întrerupt de hohote de râs abia stăpânite. Hai, du-te de te spală pe mâini că văd că tot eu trebuie să fac şi pâinea, mi-a mai spus ea blând.
Rămăsei locului, coca îmi atârna lipită de degete, iar eu îmi priveam mama în timp ce frământa aluatul cu mişcări repezi, bine ştiute, întorcându-l pe toate părţile ca şi cum l-ar fi descântat de farmece şi duhuri rele. O priveam cum zâmbeşte mulţumită în timp ce mâinile ei munceau cu hărnicie. Mă întrebam de unde găseşte femeia asta în interiorul sufletului ei atâta linişte şi atâta dăruire. O admiram şi o invidiam în acelaşi timp, căci ştiam că eu nu sunt aşa. Simţisem deja cum sufletul meu nu îşi mai găseşte locul, cum se mărunţise în bucăţi mici de oglindă spartă. Deasupra mea adia vântul căutării, al încercărilor de a-mi găsi drumul în viaţă, steaua norocoasă şi poate împlinirea sufletească, mulţumirea şi menirea.
Am ieşit din casă încărcat cu sentimente de tot felul, amestecate bine în sufletul meu. Eram fericit aici, cu mama şi cu sora mea şi totuşi mă vedeam departe, trăind vieţi diferite, încercând să înţeleg oamenii şi traiul lor, încercând să mă înţeleg pe mine, încercând să scriu, să creez şi să preamăresc lumea. Ce minune plină de înţelesuri ascunse, de nepătruns mai e şi sufletul omului! Ai tot ce îţi trebuie în faţa ta, la picioarele tale şi totuşi tânjeşti cu dor la altceva, ceva îndepărtat şi necunoscut.
Paşii m-au purtat departe de casa părintească, pe dealurile din împrejurimi. Pe măsură ce înaintam pe cărări poate neumblate de nimeni altcineva în afara de mine m-am simţit mai liniştit, mai împăcat, căci treptat începusem să înţeleg că nu am cum să mă opun glasului din inima mea, că nu pot să fac altceva decât să mă supun lui, să îl ascult şi să îl urmez umil.
Când m-am întors acasă m-a întâmpinat mirosul familiar de pâine caldă şi vocea blândă a mamei care cânta alături de Ana un cântecel vesel, învăţat probabil din străbuni. M-am alăturat şi eu glasurilor lor şi am cântat tustrei, bucurându-ne de acel moment. După ce am mâncat, am mai rămas o vreme cu mama pe prispa casei, aşa cum ne era obiceiul, un obicei căpătat după moartea tatei. Aşteptam în tăcere, mână în mână, ivirea stelelor şi încercam să aflăm care este steaua sufletului tatei. Mă întrebam dacă tata mă priveşte de acolo de sus şi dacă-şi râde cumva de zbaterile sufletului meu. Oare şi în cerul nopţii o meşteri ceva, vreo nouă constelaţie? Am zâmbit căci mă gândeam că îi e bine tatei acolo sus, printre stele, că poate a găsit în sfârşit liniştea pe care o căutase toată viaţa.
M-am uitat la profilul frumos al mamei. Ochii ei priveau ţintă cerul întunecat şi stelele îndepărtate. Nu păreau nici trişti, nici veseli. Oare ce gânduri ascundea mama în spatele ochilor ei de un căprui catifelat? Mi-a simţit privirea şi mi-a strâns mai tare degetele în mâna ei muncită. Un zâmbet i s-a ivit în colţ de gură.
-Hai, băiete, e timpul să mergem la culcare că şi mâine ne aşteaptă o zi, mi-a spus în timp ce se ridica. Şi-a trecut o mână peste valurile fustei pentru a-i netezi cutele şi a intrat în casă. Am urmat-o ducându-mă în cămăruţa mea. De cum mi-am culcat capul pe pernă somnul profund m-a învăluit şi m-a ferit de frământări sau de nemulţumiri.
M-am trezit dimineaţa cu o sete de neînchipuit - o sete de cunoaştere a vieţii şi a iţelor de nevăzut ce leagă oamenii între ei, a destinelor de seamă şi cu setea de a-mi desăvârşi propriul destin.
Am sărit vioi din pat, mi-am trecut o mână prin părul încâlcit şi am ieşit din casă. Am căutat-o din priviri pe mama pentru a-i spune că mă duc până în sat. Am găsit-o în grajd, ţesălând iapa. I-am dat bineţe şi apoi am plecat. În fuga mea spre sat, firele de iarbă mi se agăţau de degetele picioarelor, păsările chicoteau vesele deasupra mea, iar suflul respiraţiei îmi creştea odată cu efortul alergării.
Din depărtare auzeam satul începându-şi ziua. Oamenii pe lângă care treceam râdeau la mine şi se veseleau de graba mea. Am traversat poduleţul care făcea trecerea între cele două părţi, despărţite de apă, ale satului. Când am trecut pe lângă o căsuţă cu flori roze şi albe la ferestre mi-am auzit numele strigat. M-am oprit surprins din alergarea mea căutând chipul celei care mă chemase. Era o fetişcană, cam de-o seamă cu mine, al cărei nume nu îl ştiam. Stătea la fereastra casei şi vânticelul care adia uşor îi mângâia pletele blonde.
Este frumoasă, aşa cum stă la fereastră, am gândit.
Cu obrajii rumeni, cu ochii zglobii, şi cu gura mică şi roşie ca o fragă. I-am zâmbit şi mi-am fluturat mâna în semn de salut, gândindu-mă că dragostea mai poate să aştepte. Glasul din inima mea îmi striga cu putere să nu mă abat de la drumul meu. Am alergat într-un suflet spre biserica satului. Clădirea impunătoare se ridica în zare. Clopotul din turlă strălucea în soarele răsărit pe cer, iar porumbeii zburau fără noimă în jurul lui. Mi-am tras pentru o clipă sufletul, odihnindu-mi braţele pe genunchii îndoiţi. Am respirat adânc de câteva ori şi am intrat pe uşa bisericii.
M-au întâmpinat răcoarea şi liniştea dinăuntru. L-am zărit pe preot lângă altar vorbind cu o săteancă. Ochii lui buni păreau să o încurajeze pe femeia care se tânguia de cine ştie de ghinion sau nenorocire. I-a mângâiat faţa plânsă şi a condus-o spre ieşire trecând pe lângă mine. Apoi s-a întors şi mi-a urat ziua bună, spunându-mi că e surprins să îl vizitez după atâţia ani.
-Ia zi, fiule, câţi ani aveai când ai călcat ultima oară în lăcaşul sfânt al bunului nostru Dumnezeu?, m-a întrebat. Pe chipul său nu era nici cea mai mică umbră de reproş, iar glasul blând mă cuprindea în braţe aşa cum o îmbrăţişare nu ar fi putut-o face.
-Mult timp a trecut, părinte, şi până mai ieri nu am realizat câtă sete de cunoaştere ascunde sufletul meu. Aş vrea să citesc şi să scriu din nou, dar bunii mei părinţi nu au ţinut cărţi în casă. Am venit să te rog să mă ajuţi, i-am spus privind în jos cu umilinţă.
-Vrei să citeşti şi să scrii? Mai ştii câte ceva din cele ce te-am învăţat pe când erai copil? I-am răspuns că ştiu, că nu am uitat nimic, că nu e noapte în care să nu îmi scriu visele cu litere magice din care se nasc apoi cavaleri şi prinţese ce trebuie salvate din gheare de dragon, oameni care muncesc pământul şi oameni care au ajuns să zboare alături de păsările cerului, corăbii care înfruntă marea pe vreme rea de furtună, cămile care îşi poartă, în spinare, arabul prin deşertul uscat sau case făcute, din stuf şi coajă de nucă de cocos, pe stâncile abrupte ale insulelor uitate de lume şi înconjurate de ape.
-Atâtea minunăţii aşteaptă să prindă viaţă prin litere şi apoi prin cuvinte, iar eu simt că numai astfel mă voi putea elibera de toate imaginile pe care inima mea le poartă ferecate în ea, i-am spus părintelui. El mi-a zâmbit cu înţelegere şi mi-a spus să îl urmez. Mi-a arătat o carte groasă, îmbrăcată în piele neagră şi cu paginile mâncate de timp şi de lectura.
-Fiule, eu cunosc şi iubesc o singură carte. În ea mi-am pus speranţa tinereţii şi nu regret că aşa am făcut nici acum, la bătrâneţe. În ea mi-am găsit liniştea sufletească şi ei i-am închinat întreaga mea viaţă. Este cartea începutului şi sfârşitului lumii, a iubirii aproapelui şi a iubirii faţă de Dumnezeu. Nu aş îndrăzni să te îndrum spre altă carte decât aceasta – Biblia. Citeşte-o cu grijă şi cu dragoste şi poate şi tu îţi vei găsi în rândurile ei liniştea şi îţi vei împăca dorul de depărtări.
Despărţirea (II)
Am plecat cu mirosul de tămâie în nări şi cu acea carte groasă şi grea sub braţ. Speranţa îmi dădea aripi astfel că tălpile mele goale nu mai simţeau ţărâna pietruită a drumurilor din sat. Am trecut aproape în fugă pe lângă casa cu flori la ferestre. Fetişcana blondă nu mai era acolo unde o văzusem la dus. Încrezător în cele ce voi afla în cartea începutului şi sfârşitului lumii, aşa cum mi-o descrisese părintele, am traversat podul şi m-am îndreptat spre un loc mai retras unde adesea mă duceam să îmi adun gândurile.
Odată ajuns acolo, m-am aşezat la umbra bătrânului stejar şi mi-am aşezat pe genunchi cartea. Am deschis-o cu curiozitatea şi timiditatea unui copil. Paginile ei miroseau a trecut, a pilde, proorociri şi a cunoaştere. Am atins cu buricele degetelor primele rânduri de cuvinte. Le-am mângâiat şi le-am dezmierdat cu ochii închişi şi cu respiraţia ţinută. Era un sentiment nou pentru inima mea care bătea mai să îmi iasă din piept.
Am început să citesc, urmărind cu degetul fiecare literă şi murmurând, într-o silabisire de neînţeles pentru nimeni altcineva în afară de mine, fiecare cuvânt. Glasul meu fredona melodia acelor cuvinte scrise şi, pe măsură ce cuvintele căpătau sensuri, imagini incredibile au început să-mi înflorească printre gânduri până când lectura m-a prins în aşa măsură că am simţit cum sufletul meu zboară liber în înalt. M-am desprins de mine şi de gândurile mele. Bătrânul stejar, întreg satul, mama, Ana, toate au rămas undeva în urma mea, iar eu m-am regăsit stând în umbra lui Dumnezeu.
Aşa am putut asista, ca un intrus, la momentul creaţiei. Rândurile înşiruite în pagină se scurgeau sub privirile mele lacome la fel ca râul care împărţea satul în două, iar eu vedeam cum ziua se desparte de noapte şi cum apar aştrii pe cer sau cum mările se dau în lături şi fac loc pământului, cum acesta din urmă prinde viaţă prin culorile florilor şi copacilor care se iveau din ţărână la auzul unui singur cuvânt rostit de Dumnezeu. Vedeam cum apar pietrele, cum se rostogolesc până îşi găsesc forma potrivită firii lor, vedeam păsări cum îşi agită aripile în zbor printre nori moi şi luminoşi care şi-ar fi dorit să le fure întruchiparea, vedeam animale care trăiesc în armonie, iar în cele din urmă am asistat la apariţia omului. I-am admirat trupul perfect şi m-am bucurat pentru libertatea lui. I-am judecat apoi nesăbuinţa de a dori să devină mai mult decât ceea ce i-a fost dat şi i-am plâns alungarea din Rai. M-am întristat văzând cum omul perfect devine bestie, cum poate să ucidă sânge din sângele său, m-am căit alături de Cain, m-am înfiorat odată cu Noe de furia lui Dumnezeu şi de potopul distrugerii, am plâns de fericire atunci când apele s-au retras şi piciorul omului a putut din nou să atingă pământul, m-am întristat iară când am văzut că din furia divină omul nu a înţeles nimic şi că firea lui nu s-a schimbat, m-am îngrozit de dorinţele trufaşe din sufletele oamenilor din Babilon, am luat-o apoi pe urmele paşilor făcuţi spre cunoaştere de Avraam, Isaac, Iacov, Iosif sau de Moise. Am luat parte, cu sufletul amuţit de uimire, la minunile ce s-au făcut în pustiu, am ascultat glasul de tunet al lui Dumnezeu atunci când şi-a rostit poruncile către omenire şi m-am minunat de înţelepciunea lui Solomon şi a altora asemenea lui.
Am petrecut ceasuri, zile şi nopţi de intensitate citind paginile roase pe la colţuri ale Vechiului Testament şi m-am cutremurat când l-am văzut în faţa ochilor pe Isaia proorocind despre naşterea lui Iisus şi vestind drumul spre mântuire, ca apoi, în Noul Testament, sufletul să-mi fie tulburat aflând despre uciderea pruncilor de către Irod. L-am văzut pe pruncul Iisus scăpat din primejdie, crescând, predicând, săvârşind minuni incredibile şi strângând în juru-i oameni de toate felurile şi neamurile, toţi uniţi, însă, prin setea de cunoaştere şi prin dorinţa de a-l urma. Am făcut cunoştinţă cu trădarea şi am plâns. Am mers la pas alături de Iisus pe drumul crucii, am privit cum este ţintuit în cuie între doi tâlhari, cum sângele se scurge din coasta sa şi din urmele lăsate în carnea frunţii de spini, am ascultat tânguirea celor două Marii dar şi râsete şi cuvinte de ocară hulite de trecători şi de ostaşi. Am trăit apoi minunea învierii şi înălţarea la cer a lui Iisus.
Şi după zile multe de lectură am ajuns şi la sfârşitul lumii şi al Bibliei şi, deşi sufletul meu a găsit între acele pagini toate trăirile posibile, nu mi-am putut potoli setea de cunoaştere şi nu mi-am găsit locul. Deznădejdea mi-a cuprins inima şi m-am simţit mai singur ca niciodată căci eu nu am putut să găsesc răspunsurile pe care le căutam pentru întrebările mele acolo unde mulţi alţii le-au găsit pe ale lor.
M-am întrebat atunci dacă această carte a începuturilor şi sfârşitului nu a reuşit să îmi lumineze calea pe care trebuie s-o urmez, atunci ce va reuşi? Întrebarea mi-a zguduit trupul cu sălbăticie, mi-am simţit genunchii moi, ochii înlăcrimaţi şi respiraţia sugrumată. M-am uitat spre cer, spre locul unde cu câteva zile în urmă îl văzusem pe Dumnezeu creând lumea, dar nu am reuşit să mai zăresc ceva. Cerul, cu toţi norii lui, era la fel de pustiu şi de trist ca şi sufletul meu.
M-am târât, împleticindu-mă şi împiedicându-mă la fiece pas, spre casa părintească. Mama mă aştepta, surâzătoare, cu masa pusă. Nodul neîmplinirii pe care îl simţeam în gât nu mi-a dat voie să înghit nici măcar o îmbucătură. I-am spus mamei că nu mă simt foarte bine, m-am retras în cămăruţa mea şi am plâns pe săturate.
Credinţele celorlalţi nu erau şi ale mele...Eu căutam să aflu altceva...
