Pagini

joi, 5 ianuarie 2012

O mică problemă (proză scurtă)

   ”La naiba, am greşit drumul”, am auzit-o spunând în timp ce trăgea deja de volan ca să întoarcă maşina. Asta ne mai lipsea, am gândit, dar nu am spus nimic. Era suficient de nervoasă oricum şi, din păcate, aflasem deja ce e în stare să facă la nervi. Aşa că am rămas tăcut şi am continuat să privesc copacii ce treceau rapid pe lângă noi şi să bat cu harta un ritm în pulpa piciorului. Oare cu ce viteză înaintam? Am tras cu coada ochiului la bordul maşinii. Goneam cu peste suta pe un drum de ţară. Încercam să par relaxat, dar toată povestea asta mă cam dăduse peste cap, recunosc, şi în plus...gropile peste care treceam nu îmi dădeau deloc timp să mă dezmeticesc. Simţeam cum mă enervez încet, dar sigur. În ciuda faptului că mă ţineam strâns cu mâinile de centura de siguranţă, mă simţeam aruncat dintr-o parte în alta ca un sac de cartofi. I-aş fi propus să mergem mai încet ca să nu ajungem şi noi pachet, cum păţise individul din portbagaj. Mă rog, pe el nu gropile l-au aranjat, ci noi. De asta şi goneam în halul ăsta. Trebuia să scăpăm de el cât mai repede.
   Am aruncat o privire spre bancheta din spate şi parcă m-am mai liniştit. Eram bine pregătiţi. Am făcut rapid inventarul - două lopeţi, nişte sfoară groasă, un cuţit mare de bucătărie, cârpe şi un bidon cu benzină, toate acoperite discret de o pătură cu tigri albaştri cumpărată chiar de mort. 

   La repezeală, după ce i-am dat bine în cap, am adunat cam tot ce găsisem prin casă folositor în vreun fel. Ca să fiu sincer, nu eram foarte hotărâţi cum vom proceda – dacă îl lăsăm în pădure pur şi simplu sperând că dacă va fi găsit de vreun localnic se vor gândi că a fost doar un accident nefericit, dacă îl îngropăm sau dacă îi dăm foc.
   ”Cam în cât timp ar arde?”, m-a întrebat în timp ce îşi aprindea o ţigară.
   ”Eşti cu capu’, femeie? Avem în spate un bidon plin ochi cu benzină, iar tu îţi aprinzi o ţigară? Stinge-o, doar nu vrei să sărim în aer”, i-am spus gândindu-mă că toată aventura asta ar putea sfârşi chiar mai rău decât îmi imaginasem în cele mai aberante scenarii pe care mi le făcusem în cap.
   ”Mă laşi?!? Zi mai bine, cam în cât timp? Nu am toată ziua la dispoziţie. Mai mult de o oră nu am de gând să mai pierd cu imbecilul ăla. Oricum mi-a mâncat ficaţii atâţia ani la rând”, a continuat ea trăgând, cu poftă şi în ciuda rugăminţilor mele, din ţigară.
   ”De unde să ştiu? E primul week-end în care ies la iarbă verde să fac un grătar cu pulpe de om. Mă gândesc că la focul pe care îl vom face noi, asta dacă vom reuşi să facem vreun foc, doar o să îi pârjolim un pic părul de pe el. Poate ar fi mai bine...”.
   Nu am mai apucat să îmi termin gândul că a trebuit să îi dau zeci de explicaţii legate de incapacitatea mea de a aprinde cum trebuie un foc suficient de mare care să facă să dispară de pe faţa pământului un om întreg, cântărind peste 70-80 de kile. La finalul pledoariei mele, care trebuie să fi ţinut câteva minute bune, m-am ales cu nişte înjurături foarte colorate în care era ridicată în slăvi în principal mama, deşi fuseseră trecute rapid prin revistă toate rudele şi rubedeniile mele, de toate gradele posibile şi imposibile, vii sau moarte, iar eu am fost catalogat în fel şi chip până mi-a sărit ţandăra când am auzit-o spunându-mi că sunt doar un ”marţafoi cu .... bleagă”.
   ”Marţafoi...marţafoi? măcar există cuvântul ăsta??? Şi nu orice fel de marţafoi, ci unul cu .... bleagă. Parcă nu asta îmi spuneai aseară la ureche!”, i-am aruncat printre dinţi.
   ”Există, există, stai tu fără grijă. E cuvânt inventat special ca să indice golanii ca tine”, mi-a răspuns ea nervoasă.
   ”Cred şi eu că amărâtul ăla te bătea de îţi ieşeau scântei din fund. Cu gura asta spurcată a ta îi dădeai suficiente motive să o facă”. ”Mai avem mult?”, am continuat. 

    Mi-a aruncat o privire încărcată de ură. 
   ”Dacă nu ai fi ţinut harta cu susul în jos, acum probabil am fi scăpat de nemernic şi am fi fost deja pe drumul de întoarcere. Dar tu nu...fă dreapta aici, fă stânga colo, până ne-am rătăcit. Aşa-mi trebuie dacă m-am înhăitat numai cu derbedei buni de nimic ca tine şi ca Gigel ăsta de s-a ales praful de el”, a venit răspunsul ei.
   ”Ia mai du-te-n mă-ta. Opreşte aici. Eu cobor. Descurcă-te sănătoasă cu mortul tău cu tot”.
   Am aşteptat să încetinească un pic şi am deschis portiera. S-a speriat şi a apăsat pe frână până a oprit motorul. Am coborât. Am făcut harta sul şi am băgat-o în buzunarul de la haină, apoi am luat-o la pas pe drumul pe care venisem fără să mă uit înapoi. Eram tot numai spume. A pornit maşina, a întors-o şi a venit după mine. A coborât geamul şi în timp ce mergea în dreptul meu, la viteză redusă, m-a rugat să ne terminăm treaba pentru care bătuserăm atâta drum. Am cântărit situaţia. Fie stau şi o ajut să scape de mort, dar ajung acasă cu maşina într-o oră maxim, fie o las să se descurce cum o duce capul şi o iau la pas zeci de kilometri prin pustietate. Ca orice om aflat în situaţia respectivă, am ales să mă întorc acasă cu maşina.
   ”Uite, dragule, locul ăsta e numai bun. Hai să tragem maşina mai încolo, după copacii ăia, şi să îl scoatem pe dobitoc”, mi-a spus toată numai un zâmbet. ”O să iasă cum trebuie, ai să vezi. Numai să nu ne mai enervăm. Da, puişor?”.
   Am deschis portbagajul. Sărmanu’ om parcă fusese călcat de tren. Era tot numai vânătăi şi zgârieturi. Îmi aminteam că atunci când îl îndesasem în portbagaj parcă arăta mai bine şi parcă îl aşezasem ceva mai frumos că doar moartea nu-i motiv să te lipseşti de confort, nu? Numai că acum, uitându-mă la el, încercam să îmi imaginez prin ce proces complicat şi cât de motivat trebuie să fi fost mortu’ ca să ajungă în poziţia în care era – cu capul prins bine între genunchi şi cu mâna stânga trecută pe sub corp. M-am uitat la el pe toate părţile şi nu greşeam - îşi ţinea în palma mâinii stângi, prins ca-ntr-o menghină, fundul.
   ”Uite-te şi tu în ce hal ai condus”....
   ”Nu mi s-a părut să-l aud văicărindu-se de felul în care conduc. Tu l-ai auzit spunând ceva? Se pare că a fost prea ocupat să se scarpine-n fund tot drumul, dar lasă, că-l îndreptăm noi de oase. Stai fără grijă. Hai să-l uşurăm de haine”, mi-a replicat ea.
   L-am tras din portbagaj, l-am întins pe pământ şi am început să tragem de haine care în sus, care în jos.
   ”Ce facem cu el până la urmă?”, a întrebat în timp ce se chinuia să îi scoată cămaşa de pe el. ”Of, dar stai locului! Ăsta parcă a devenit mai sprinten de când e mort. Nu mai are deloc stare. Uite-te şi tu la el. Da’ stai, măi omule, potolit”, i s-a adresat ea mortului.
   Eram un pic nedumerit. Mie mi se părea ţeapăn bine, da’ n-am mai zis nimica.
   ”Nu cred că ar trebui să îi dăm foc. Nu ştim în cât timp arde şi cât fum o scoate. Poate o să pută rău şi o să atragă curioşi. Hai mai bine să îl îngropăm. E cel mai sigur aşa. Că dacă îl lăsăm culcat binişor la umbra vreunui copac, mi-e să nu se împiedice de el careva”, am spus trăgând de unul din pantofii mortului. ”Buni pantofi. De firmă. Ce număr spuneai că poartă?”.
   ”Vezi că scrie acolo. De asta îţi arde ţie acuma? Zău că nici tu nu eşti prea întreg la bibilică”.
   ”Păi, ce? Vrei să aruncăm bunătate de pantofi? Ia să mi-i pun în picioare să vedem cum mă simt. Zi şi tu! Nu-i aşa că-mi şade bine cu pantofi de firmă? Păi cum să îi lăsăm pe aici când doar vezi şi tu ce bine îmi stau mie-n picioare”.
   ”Fă ce vrei cu pantofii dobitocului numai hai să sfârşim odată cu el”, mi-a mai spus ea trăgându-i mortului pantalonii de pe el. ”Încă un pic şi isprăvim”.
   ”Da, isprăvim cu dezbrăcatul, da’ groapa a făcut-o cineva? Hai că până termini tu acolo, mă apuc de săpat”, i-am spus.
   M-am îndreptat spre maşină ca să aduc lopeţile şi să îmi las şi bocancii mei vechi. M-am întors la locul faptei cu lopeţile pe umăr şi fluierând. Şi am tot fluierat şi am tot săpat până mi-a ieşit pe nas şi fluieratu’ şi săpatu’. Când groapa a fost suficient de adâncă l-am împins pe individ mai cu mâna, mai cu piciorul...până l-am aşezat într-o poziţie confortabilă. Ne-am uitat unul la celălalt. Eu şi iubita mea, să ne înţelegem. Mortul îşi ţinea ochii închişi.
   ”Am făcut o treabă bună. Hai să aruncăm şi nişte pământ peste ca să ne liniştim cu toţii”, a spus ea ştergându-şi sudoarea de pe frunte.
   Îmi venea să o sărut că frumoasă mai era muncită toată.
  

   

Un comentariu:

Aniroc spunea...

Super tare,colega
pupici

Corina Preda UGIR 1903