(III) Lumina?

LUMINA!

prin Meditaţie adâncă

Floare de Lotus

am Renăscut:

furiile-mi - Poeme le-am făcut

mâhnirile-mi -  Albe poduri

ce mă poartă

Uşor şi-n Linişte

spre o Lume de Vis!

am clădit din ruine

îmbrăcate-n liene

o Lume mai Bună

în care Luna nu mai este

fărâme zdrobite cu-n ciocan pe cer

iar Apa Vie nu mai curge

 doar ploaie mohorâtă

de toamnă târzie

lăsată de toţi

în

UITARE

căci am înţeles

că ce-i MORT poate RENAŞTE

ce este dat însă Uitării

moare de Tot

fiindcă

nu-i Nimeni

să-şi mai amintească

de-a fost cândva şi el

şi cine-a fost...

Şi eu am o

DORINŢĂ

ce nu mă lasă nimic să uit

şi nici măcar nu e dorinţa mea

e o dorinţă împrumutată

asumată cumva...

e Dorinţa pe care-o Viorea

mi-a şoptit-o într-o noapte frumoasă de MAI

mi-a zis roşind toată:

Prea repede mă duc dacă sunt Viorea...

mai bine să fiu stea!

şi mi-a cerut

în locul ei  -  să-mi pun eu

Dorinţa

- i se părea...

că-i prea mare de ea

de-o simplă viorea...

- se temea că

numai ei  

- dintre toate viorele -

n-are să i se împlinească...

Trebuie să strâng Lumină!

asta am mai înţeles

în Meditaţia mea

...Lumină cât de-o Stea...

e drept... mai mititică....

...mai pentru Vioreaua mea

ce-şi dorea să devină

şi ea

tot

STEA!