Vreau să scriem un dialog împreună... (VI)

El: -Vreau să scriem un dialog împreună...

Ea: -Atunci hai să ne suflecăm mânecile sufletului şi să-l scriem!

El: -Prima mea replică e aproape gata...

Ea: -O voi trece eu pe curat. Mai ţii minte? Din copilărie? Cum treceam totul pe curat?

El: -Daaa! Interesante vremuri...

Ea: -Eram şi noi curaţi pe atunci. Uşurel şi cu gingăşie multă... redevenim.

El: -Şi ne trecem vieţile pe curat.

Ea: -Da, asta facem acum... Era și cazul... Prea mult deșert a fost înainte și sugativa sufletului era prea îmbibată de cenuşiul cernelii de proastă calitate cu care ne scriam viețile... Dar eu aleg acum cerneală verde... și un stilou lucrat în os și cu penița aurie... Așa, numai aşa, vreau să îmi scriu viața de acum înainte!

El: -Poate de asta am dorinţa de a-mi lua un stilou.

Ea: -Ia unul şi pentru mine! Dar nu cred că vei găsi unul din os... o exista? Aș vrea să existe... măcar unul singur... pentru mine. Mi-l și imaginez deja! - îmbrățișat ușurel de degetele mele subțirele și albe... Văd chiar şi urma de cerneală veselă şi verde - ca iarba mângâiată în adiere de vânt și de rouă - pe hârtia albă şi netedă a sufletului meu. Cât mi-aș dori un stilou din os și cu penița aurie, plin cu verdeață! Unde să-l caut să îl găsesc? Unde zici tu că am să-l găsesc?

El: -Îl vom căuta.

Ea: -Îl pot căuta și viața întreagă dacă va fi nevoie! ...Și care spuneai că e replica ta?

El: -Iată... ’Mi-a ieșit în cale dintr-o pornire spontană. N-ar fi vrut să cunoască încă un om în acea zi, dar pentru că acceptase deja, fără să știe de ce… Nu am venit la locul stabilit pentru că voiam să mă aștepte ea pe mine. Pentru că… o priveam când ajunsese… nu e cea pe care o așteptam, dar văd că duce telefonul la ureche și știu că pe mine mă sună. Încerc să nu mă dau în vileag, însă ea mă recunoaște. Nu se mișcă niciun mușchi pe fața ei, nu-mi arată nici cea mai infimă dorință de a porni spre mine. Merg spre ea și încerc să nu zâmbesc, deși simt că aș putea în orice moment să pufnesc într-un val de râs imposibil de controlat... nu e cea pe care o așteptam și mă emoționez. E mai puternică și mă privește cu privirea omului critic, care vede realitatea diferită de așteptările imaginației și de pornirile sufletului. 

Sunt chiar alături acum și parcă ar vrea să mă salute cu un sărut pe obraz, parcă ar vrea și parcă n-ar vrea să se apropie de mine. Îi întind mâna, la nivelul bărbiei ei și aștept să-și lase degetele să fie captivele mele. Îi prind mâna într-a mea. Îmi zâmbește. Are întrebări în ochi’.

Ea: -Citeşte şi ascultă trăirea mea... ’În două minute aş ajunge - mi-am spus. Locul întâlnirii era aproape de casă. Eu îl alesesem. Dar nu mă grăbeam să pornesc spre el... Am petrecut mai multe clipe aşteptând un răspuns... îl aşteptam să se ivească din ochi mei, din oglinda care îmi întorcea chipul după bunul ei plac. 

Aşteptam fiindcă îmi era teamă că el se va îndrăgosti de mine. Nu vroiam. Am aruncat o privire spre ceas. L-am lăsat să aştepte destul. Oricum răspunsul meu se încăpăţânează să nu apară..., mi-am spus, trăngând uşa după mine.  

În stradă... am lăsat să se mai scurgă alte câteva clipe cât m-am jucat cu o căţeluşă mică şi foarte gălăgioasă. Pe ea o supără repede mai ales ţiganii. Nu-i plac, deşi şi ea este tot tuciurie... Şi mângâind-o pe ea, mi-am amintit vorbele omului drag mie: ’Mă mai uit după fete drăguţe, dar pe toate le ţin la distanţă. Tu însă... ești ceva special și nou pentru mine... Tu mă fascinezi’. Cum ţii oamenii la distanţă?, m-am întrebat urându-i de bine căţeluşei şi îndepărtându-mă de ea cu paşi încetiniţi, pași de om îmbătrânit de prea multe gânduri. Ar trebui să îl întreb cum reuşeşte... să îl rog să mă înveţe şi pe mine...

Mai e puțin și ajung. Nişte flori mă ascund de el. Ştiu că dacă m-ar aştepta în locul stabilit, nu m-ar putea vedea venind. Ce ciudat... eu am ales locul, îmi spun. Cu omul meu drag nu mă pot gândi niciodată la locuri. Este numai aici şi acum, nu contează nici locul, nici timpul... contează numai bucuria că suntem împreună - îmi mai trece prin gând şi zâmbesc pentru mine şi mă cuprinde un dor nebun după omul meu drag. În nări îmi ajunge mirosul îmbrăţişării lui şi îmi închid ochii savurându-l pe deplin. De ce am ales tocmai rochiţa asta de mătase pe care am purtat-o când el mi-a fost atât de aproape, iar eu am fost atât de fericită în braţele lui... De ce?, mă întreb simţindu-mă un pic vinovată. Vinovată faţă de sufletul meu prea plin de omul meu drag.

Uite-l..., îmi spun. Îi recunosc silueta deşi nu l-am văzut niciodată. Stă la distanţă, nu unde i-am cerut să mă aştepte. O fi el sau poate-i altul?, mă întreb totuși și apelez de verificare numărul proaspăt salvat în memoria telefonului. Numărul omului meu drag îl cunosc de parcă ar fi al meu, îmi zic şi cifrele iubite se pornesc să-mi joace vesele prin minte.

Mă surprinde că nu îşi scoate din buzunarul pantalonului telefonul, deşi acum sunt convinsă că e el. Se îndreaptă spre mine. Fac şi eu, fără grabă, câţiva paşi în întâmpinarea lui. Are ochii albaştri... credeam că îi are căprui şi blânzi, cum îi are omul meu drag. Îl privesc căutătoare, cuprinzându-i şi chipul şi sufletul. Am citit ce fel de om este... este om bun, îmi zic şi umerii mi se destind. Şi totuşi... dacă se îndrăgosteşte?

Cum să-l salut?, vine întrebarea apoi. Nu mă pot preface că nu ne ştim deloc. Mi-a citit poemele, i-am citit scrierile. Într-un fel... ne cunoaştem deja. Să îl sărut pe obraz e prea mult pentru mine. Să nu fie nimic... nicio atingere de mână - e prea puţin.

Dar mă salvează el din gândurile mele. Îşi îndoaie braţul drept ridicându-l cu palma deschisă spre mine. Aşteaptă. Nimeni nu m-a salutat vreodată în felul ăsta..., îmi spun încurcată. Mâna îi e mare şi degetele lungi. De palma lui o lipsesc pe a mea - mică, ca de fetiţă. Îmi strânge degetele şi-i zâmbesc. Care-i povestea ta? Ai să mi-o spui? - îl întreabă gândul meu nerostit şi ochii mei care-l privesc’.