Sentimente de pomană

Singurătatea îmi roade sufletul

ca o pereche veche de-ncălţări

primite de pomană.

Prin bătături de palpitaţii

mă mai gândesc la tine.

Aş vrea câteodată să te urăsc

sau şi mai bine...să te uit...

O cameră. Nimic altceva.

O cameră.

Obscuritate împrejur.

Nimeni pe aproape.

Poate doar

cineva în stradă...

Se aude.

Un ticăit de ceas

înfundat murmură...

Un pat.

Eu.

Eu întinsă pe pat.

O lacrimă pe obraz.

O lacrimă...dar...

nu-i lacrima mea.

O reneg.

Întuneric total.

Strada-i pustie.

Ceasul din perete a stat.

Un pat răvăşit.

Eu.

Eu lângă pat...

Eu în genunchi...

O icoană.

Nimic altceva.

Suflet desfrunzit

Motto: ”Unde este sufletul meu de copil?... A rămas fără frunze.

L-a acoperit iarna.”

Şi versul

l-am transformat

în lumină de blitz.

Şi blitzul luminează...

imagini instant

ce mi se scurg din priviri...

imagini ce prind viaţă.

Un chip de copil...

de copil chinuit.

Un copac desfrunzit.

Un copac...lângă copil.

Copilul schimonosit

pe o bancă.

O bancă

într-un parc...

Într-un parc pustiu.

Numai frunze, copaci

şi-un copil...

un copil ce plânge...

Un plâns de copil

se aude stins...

Stins...tot mai stins.

Totul este sepia...

o culoare stinsă,

o toamnă trecută deja...

Doar o amintire,

o amintire trăită

de altcineva...

nu de acest copil...

copilul din mine...

Joc uman...

„Mă joc de-a Viaţa

cu Moartea

şi mă-ntrec

cu îngerii-n credinţă

şi în zbor.

Şotron mă joc

cu Dumnezeu,

şi cu Iisus

mă plimb prin parc,

ţinându-ne senini

de mână...

Iar dimineaşa

stăm de vorbă

cu toţi sfinţii,

la o cafea

mâncând

prăjiturele cu halva,

citind ziarele

şi comentând

rezultatul la Loto,

horoscopul,

şi altele...

Vom vorbi apoi

despre ce are

fiecare

de făcut:

Dumnezeu

trebuie să recreeze

lumea,

s-o facă mai bună;

Iisus trebuie

să se suie iarăşi

pe cruce

pentru păcatele

altcuiva;

Fecioara

nu trebuie

decât să plângă

cu lacrimi de sânge

şi să arate

cât mai bine în icoane;

în cele din urmă,

porumbelul,

trebuie să zboare,

în cercuri,

pe deasupra

lui Iisus.

Astfel,

plecăm fiecare

la treaba lui

şi ştiu c-apoi, 

când se va face din nou

seară,

în cărţi Fecioara

îmi va da şi

va vedea poate

ce voi face

mâine.

Îmi rămâne

să mă-ntreb când

se va coborî

porumbelul

din cerul icoanei

ca să-mi mănânce

grăunţe din palmă

ca apoi,

să pot

s-adorm liniştită

şi eu...”

Ars poetica

Şi am călătorit.

În zbor...

Cu gândul călare pe

les ailes du Pegase.

Şi Pegas s-a transformat

în Rocinante.

Iar gândul...

tantum pellis et

ossa fuit...

Nimic

nu a rămas din el.

Mă simt

un Don Quijote de la Mancha.

Mă lupt

cu morile de vânt

ale inspiraţiei...şi

senza la musa,

senza esitazione,

nu voi reuşi...

Drumul meu...

the long way out from Hell

este nemijlocit...

Muza m-a părăsit.

Limbile mi se împleticesc

în minte între

„aqui” şi „alli”,

între „amarillo” şi „azul”...

„!Que lastima!”,

el pajaro grita...

Silence!

Muza...eu...nimeni...

Nimic altceva...

Nici un rând pe hârtie...

Şi totuşi...

gândul este poezie!

Magicianul...

„-Alege-ţi un număr

de la unu la zece!

Strânge-l bine

între degete...

Mototoleşte-l

cu privirea...

Rumegă-l

între dinţi...

Ascunde-l

după ureche...

Pune-l apoi

în buzunarul

de la haină...

Eu nu trebuie

să îl văd

niciun moment...

Aşa...foarte bine...

Acum să ghicim

ce număr ţi-ai ales...

Cumva...7?”

„-Nu...3.”

„-Să o luăm atunci

de la început,

căci...

s-a strecurat

o mică eroare...”

Un gest de voinţă supremă... (proză scurtă)

     Nisipul de pe malul mării este umed şi rece. Paşii, celor doi-trei oameni rătăciţi pe plajă, se adâncesc în urme diforme... Pescăruşii îşi fac datoria—zboară, în cercuri, pe deasupra mării zbuciumate. Valurile se apropie şi se îndepărtează de mal cu sunet ritmic de pocnitură din degete. 

      Dar ce este acel punct care se zăreşte adâncindu-se în mare? Să fie un om oare? Da... Priviţi-l cum înaintează liniştit, prin apă, cu braţele-i atârnându-i, lipite strâns de trup, într-un gest de voinţă supremă. Uitaţi valul spumos cum se sparge, în jale, de piciorul lui stâng, care îl urmează, în înaintare, pe dreptul... Apa prea rece, frisoanele trupului, par să nu-l derajeze... 

       „Este nebun!”, strigă disperat un glas de femeie, uitată pe mal, printre scoicile adunate în pumn... 

       „Careva să-l salveze!”, continuă un bărbat ocolit de dorinţa de a se arunca chiar el, după sinucigaş, în valurile reci de apă... 

       Nimeni nu mai are acum curaj să se desprindă din împietrire—toţi stau castele de nisip, construite haotic de mâini de copii... Toţi stau şi se uită. Din când în când, printre buzele vineţii mai scapă câte un cuvânt... neterminat, însă—aproape şoptit. Nu se mai înţelege om cu om şi pescăruş cu pescăruş, iar lui... lui apa sărată de mare albastră i-a ajuns aproape sub bărbie... 

         Oamenii de pe mal—spectatori cuminţi—încă mai aşteaptă să vadă o zbatere agitată de braţe, însă încercarea de salvare se naşte sugrumată în gând sinucigaş. Iar el... el înaintează tot mai adânc în larg, călcând, pas după pas, scoici moarte sub picioare goale... iar mâinile... mâinile lui se lipesc şi mai strâns de trupul aproape înecat... 

         „Moare!”, se aude în linie de orizont un ţipăt ascuţit venind dinspre mal... 

         A fost ţipăt de om sau oare a fost doar pescăruş în zbor? El nu ştie... Pentru el nici nu contează... El zâmbeşte acum... dar acei oameni, înfipţi cu picioarele în mal, nu pot vedea cum înfloreşte acest zâmbet de izbândă în colţ de gură, pe mina albăstrită de atâta mare... Iar marea îl primeşte lacomă şi setoasă... îl îmbăţişează în tremur pasional de val. El o cuprinde cu privirea în tot necuprinsul ei... o dezbracă de sine, ca pe orice altă amantă... El mai înaintează un pas... apoi încă unul... De abia mai poate zări cerul, cu ochii acoperiţi de crusta subţire (ca o foiţă de staniol) a apei... care îl inundă, surzindu-i auzul, cenzurându-i privirea... Nici creştetul capului nu se mai vede răsărit în albastru... două-trei bule de aer plutesc, pentru o secundă, pe luciul tulburat al mării... apoi nimic. 

        Lumea de pe mal aşteaptă îngrozită... Nimeni nu îndrăzneşte să spargă liniştea de priveghi... Doar un pescăruş curios, nedumerit de ce s-a întâmplat, se apropie de mare, cu plescăit de aripi lovite de val... caută... Nu mai e nimic de găsit... Pe suprafaţa albastră plutesc doar câteva alge... Aici nu mai e nimic de văzut, aşa că pescăruşul, împreună cu toţi oamenii de pe mal, se îndepărtează de mare... ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în larg...

Liniştea albastră

Plutesc în derivă

prin aer şi vise.

Mă înalţ şi zbor

odată cu păsările,

ca apoi să mă scufund

în abis

şi să măsor odată

cu coborârea mea

înălţimile.

Simţeam nevoia

de a sta pe loc,

de-a mă opri

şi de-a simţi

pentru o clipă

a vântului adiere

şi ai săi fiori

ce scutură valurile de ape.

Observ amestecul

de azur al apei

ce clarul cerului

îl sufocă,

şi cum totul se

reduce la albastru.

Marea-mi pare că

devine cer,

că se unesc şi-mi

este teamă că

vor rămâne pentru

totdeauna aşa.

Încerc să le despart,

trasez o linie

între ele,

dar tot unite au rămas.

Ochiul mă doare

de atât albastru,

prea pur,

prea orbitor,

şi mult peste măsură…

Vroiam pământul

să îl văd,

să uit de cer,

să uit de ape,

dar nu-l găsea

privirea mea.

Neputând să găsesc

scăpare

m-am adăugat albastrului

ce mă-nconjoară,

şi-atunci m-am simţit

mai aproape de îngeri,

mai aproape de linişte.

Simţeam cum pot

să ating cu

degetele mele liniştea;

era şi ea albastră,

de gheaţă acoperită.

La atingerea mea

stratul de gheaţă

s-a spart

şi sunetele atunci

s-au revărsat

peste mine

ascuţit, violent,

iar eu,

am devenit

ecoul lor

şi strigam mai tare

decât ele

răzvrătirea împotriva tăcerii.

Sunetele se îndepărtau

în ecoul meu

şi se stingeau,

iar eu,

simţeam că

mă pierd în mine

la fel ca sunetele

ce gândul meu

încă le căuta,

le aştepta,

şi încă mai spera

că ele au să revină,

c-au să învie

şi c-au să topească

liniştea…

Apoi am înţeles

că sunetul

nu mai există

şi c-am rămas uitată

în liniştea albastră.

Treptat ecoul meu

s-a transformat

în gură

şi-aceasta se hrănea

şi înghiţea flămândă

liniştea mută,

până când

n-a mai rămas

nimic din ea…

Protest!

Inspiraţia

este ţinută captivă

între pereţii mei—

aleargă panicată

dintr-un colţ în altul.

Se fâţâie

pe galbenul zidului

ca o târfă

pe tocuri înalte

în colţ de bulevard.

Poeţi impotenţi

în condei

se opresc şi îi

fac cu ochiul—

dar ea refuză acum

să mai zămislească

ploduri lipsite

de talent

şi de cuvinte...

"Sinucidere curată!", strigă ei.... (proză scurtă)

     Mângâi cu palma setoasă mânerul umbrelei colorate. Privesc în jos cu înghiţituri măsurate în teamă. Acolo jos, în arenă, dresoarea de tigri îşi îndeasă, fără teamă şi cu zâmbetul pe buze, capul în gura larg deschisă şi primitoare a fiarei... şi nu se întâmplă nimic. Ea răsuflă uşurată şi face o plecăciune în faţa publicului, atingând în mângâiere capul tigrului. Publicul, încântat, aplaudă... Eu, de aici de sus, aştept... 

      „Tu urmezi acum!”, parcă îmi strigă cineva.

     O picătură de sudoare rece îmi alunecă de-a lungul tâmplei şi iar înghit în gol. Un glas anunţă pentru public... ”Urmează acum mult aşteptatul moment de acrobaţii pe firul de sârmă!”. Şi atunci, toţi oamenii îşi aruncă pe spate capul şi mă ţintuiesc cu privire curioasă şi temătoare.

      Mă reculeg într-un moment de tăcere prelungită... care apoi este întrerupt brusc de ritmul sacadat al aplauzelor pornite din palmele nerăbdătoare... Respir adânc - îmi umplu plămânii cu aerul înălţimii - şi expir din mine teamă. Îmi iau inima în dinţi şi mi-o rumeg bine până când tracul... sau Teama (cine să mai ştie?) va dispărea, în sunet căzut de la mare înălţime.

     În astfel de momente mă gândesc că am greşit refuzând minimele măsuri de siguranţă... ajung chiar să regret... Dar nu-i nimic, mă liniştesc cu gândul că eu sunt o pasăre—că eu ştiu să zbor—şi că păsările nu au cum să se prăbuşească din zborul lor, de la înălţime... Aşa că... păşesc cu vârf de picior, nesigur încă, pe firul subţire (poate prea subţire) de sârmă... Imediat acesta prinde viaţă într-o unduire elastică... Aştept să se potolească... apoi, îmi fixez, cu băgare de seamă, toată talpa piciorului stâng, forţând astfel dreptul să înainteze în gol, cu curaj...

    Stâng-drept, stâng-drept... înaintez uşor pe firul de sârmă, învârtind deasupra capului umbrela colorată. Îmi arunc o privire în jos şi zăresc, în treacăt, oamenii-furnici, toţi uimiţi de curajul meu... Mă ia o ameţeală cumplită tot privind aşa, în jos... Trupul refuză acum, în propria-i amorţeală, să mai mişte vreun picior—nici un pas nu se mai vrea făcut... Firul se bălăngăne, sub apăsarea mea, din ce în ce mai tare. Eu... stau aşa... ţintuită în gol... în înălţime...

     „Sinucidere curată!”, strigă îngroziţi, vreo doi-trei din public, ridicându-se deodată în picioare...    

      Muşuroiul de furnici de jos pare că a prins şi el viaţă sub mine—se alarmează! Eu închid ochii în sforţarea de a mai înainta încă un pas... Umbrela mea colorată îmi scapă din mână şi se loveşte cu ecou de scena arenei. Câteva femei, mai slabe de înger, scapă şi ele un ţipăt de teamă amestecată cu rea prevestire... 

       Mă sperii de ţipetele ajunse până sus, la mine, şi încerc să îmi astup cu palmele urechile - să nu le mai aud!... Firul începe să se cutremure, sub mine, îngrozit... lumea îşi duce palmele la ochi, îngrozită şi ea... Eu nu mai văd nimic altceva decât plafonul, vopsit în roşu şi verde, al Marelui Circ...din cădere...

        Cad!, mai apucă să mi se adune, sumbru, pe buze gândul.

Puzzle de fum. De tutun...

În cameră

miroase a tutun...

Uite-te!

Uite-te la tot acest fum...

cum se înalţă el

în lumină

de neon stricat,

cum dansează el

derutat...

Din ce în ce

mai aberant...

Un joc de puzzle.

Un fel de

„a fi sau a nu fi”...

E tot ce a rămas...

Un gând uitat

de sentiment.

Cerebral.

Şi acum...fum.

Uite-te cum pluteşte...

Nici păsările

în zborul lor...

nu sunt atât de libere.

Nici vântul...

nici măcar atunci

când smulge

flori sau frunze

din copaci.

În parc.

Doar fumul...

E tot ce a mai rămas.

Şi din acest

puzzle de fum.

De tutun.

Încerc eu acum

să refac în minte...

Tot ce a fost.

Uite-te la fum...

cum zboară el

neîngrădit

de frici...

sau de iubiri...

AlbASTRU

Albastrul din mine mă doare

deşi am aruncat

cu şi mai multă vopsea albă

peste cuvintele agăţate,

în extremitate de vers,

cu cârlige de rufe.

Înşiruirea de cuvinte triste

se clatină în vântul ploios

şi văd...

văd că e prea târziu pentru mine -

albastrul s-a-ntunecat şi mai mult.

Doi porumbei

au poposit pe sârma de rufe-

de versuri albastre-

şi-mi cerşesc tocmai mie,

nefericita,

câte-o firimitură de cioc.

Nu vă pot da nimica...

la mine şi firimiturile sunt albastre

şi dor!

Şotronul din inimă...

O inimă.

Am desenat o inimă

c-o cretă pe asfalt.

Era inima mea.

I-am făcut doar conturul

uitând s-o umplu

în interior.

S-o colorez cu roşu.

Un contur mare de inimă

zăcea fără vreun rost.

Pe stradă.

Un copil a început

să joace şotronul.

(În inima mea).

Alţi copii l-au urmat.

Inocenţi.

Mă întrebau

eu de ce nu sar cu ei.

Pe mine mă durea.

Mă dureau palpitaţiile

din asfaltul cenuşiu.

Simţeam.

Inima cum cedează

sub apăsarea grea.

Apăsarea încălţărilor mici.

(făcute pentru picioare

de copii).

Cu timpul,

conturul inimii mele

s-a şters

de pe asfalt.

În loc...

a apărut desenat

un şotron.

Un şotron gol.

Fără vreo cifră în el...

Aşteptare...

Vă rugăm închideţi

telefoanele mobile.

Începe spectacolul.

Atenţie!

Intră în scenă

actorul principal...Iisus.

Decorul?

doar o cruce de lemn

mâncată de timp.

El...într-un veşmânt alb,

cu ţepi adevăraţi

la tâmple.

Se aşază liniştit pe cruce.

Se ţintuieşte singur.

Eu...lângă el...

în genunchi.

El aşteaptă.

Sala aşteaptă.

E linişte.

Sala înmărmurită

priveşte.

Eu stau lângă el,

în genunchi.

Mi-am uitat replica...

Singura mea replică,

am uitat-o...

Oare ce trebuia să zic?

Trebuia să plâng?

Nicio lacrimă

nu se iveşte pe

obrazul meu.

Ce fac eu,

în genunchi,

aici?

Mă ridic.

Iisus se uită uimit.

Sângele curge

din tâmpla lui sfântă.

Iisus tace.

Stă ţintuit, aşteaptă şi tace.

Eu tac.

Sala aşteaptă.

Crucea aşteaptă

să fie slobozită

de trupul greu

al lui Iisus.

Regizorul piesei

se uită uimit la mine

şi aşteaptă.

Nu-i vine să creadă.

Care era oare replica mea?

Plec...

Părăsesc scena.

Într-un gest de sforţare

disperată

Iisus se coboară

de pe cruce.

Cade în genunchi.

Sângele curge.

Iisus se târăşte pe scenă.

Sala se ridică

în picioare să vadă mai bine.

Iisus vrea să mă urmeze...

dar...a uitat

pe unde e ieşirea.

Rămâne ţintuit pe scenă.

Cortina cade.

Eşec total.

Sala extaziată aplaudă.

Nu a înţeles...

nimic,

dar aplaudă...

Gândul unui muritor...

Priveam la îngeri

şi îi vedeam demoni,

priveam la demoni

şi îi vedeam oameni,

iar fiinţa nenăscută încă

mă privea pe mine;

oare ce vedea ea?

Sufletu-mi este o stea,

un astru care

prin strălucirea sa

decolorează nebunia

minţii mele.

Mă orbeşte propria

mea strălucire

până când păleşte.

Mă dor gândurile mele

ce nu au fost

nicicând gândite.

Aş vrea să-L pot cuprinde

pe Dumnezeu în braţe

şi să strig îngerilor

că sunt mai sfântă

decât ei

fiindcă sunt OM.

Şi mi-aş dori

ca focul Iadului

să-l sting

dintr-o suflare

şi să-i provoc astfel

pe demoni.

Vise de muritor…

Vise că poţi să ajungi la stele,

că Iadul cel încins

pe tine n-are să te frigă,

că Dumnezeu eşti tu,

şi că doar tu contezi.

Iluzii...

Iluzii ce te fac

să-ţi pierzi mintea,

sufletul şi odihna,

şi nopţile

din negre albe să-ţi devină…

Destinul muritorilor…

Te naşti şi apoi…te ofileşti;

cu timpul toţi

au să te uite.

Te naşti ca să trăieşti

şi să te chinui,

şi-apoi menirea ţi-e să mori

ca să-nţelegi

ce-i libertatea.

E realitatea pe care

unii n-o pot

accepta.

Viaţa e singurul lucru

pe care-l

duci la bun sfârşit…