Soarele cu zece raze... (III)

Din zece raze -

şapte ţi le ţii pentru tine.

Doar ai nevoie de ele...

Trei, însă, ajung la mine.

Dar eu sunt Lună

şi mă-ncarc repede.

Nici nu am nevoie

de mai mult de trei.

Zi după zi

şi noapte de noapte

îmi golesc şi-mi umplu

butoiaşul cu apă vie.

Mereu îi port cu mine

şi-i luminez molatic

pe toţi oamenii dragi mie.

Nimic nu uit

căci Uitarea este mai grea

decât chiar Moartea

pe care fiecare

şi-o poartă după el

în buzunarul de la piept.

Unii îşi închid acolo şi Iubirea.

N-ar trebui s-o facă...

Ar trebui în schimb

s-o cânte Vântului

ca el s-o poarte

până hăt departe,

până la omul ce li-i drag

ş-acela să se-nalţe

zburând pasăre liberă

în adiere de vânt,

căci păsările 

nu pot trăi şi nici zbura

nici în colivii

şi nici strânse tare în piepturi

sau între degete.

Aşa că-mi fac palmele căuş,

las apa vie să curgă agale,

îmi ţugui buzele

şi eliberez un tril

încărcat de iubirea ce ţi-o port.

Şi ştiu...simt

că vântul îţi va da de urmă

şi că va sufla departe norii,

iar tu vei putea

să-ţi laşi sufletul să zboare liber

pe un cer

fără de temeri,

fără promisiuni şi

fără norme.

Pe un cer plin de Iubire.

O iubire pe care eu

nici n-o aştept,

nici n-o mai caut...

doar o ofer.