”Înfăşurat
într-o pânză roşie, decolorată de soare şi de prea multă purtare, Jhiani se
sprijinea în toiagul de care adesea se ajuta să adune caprele ce se îndepărtau
prea mult de turmă. Privea absent cum animalele caută în pământul uscat şi
galben ierburi hrănitoare, cum îşi înfig boturile şi le trag spre ele cu
rădăcini cu tot şi cum le mestecă cu poftă. Mintea îi era, însă, la linia lungă
şi dreaptă pe care o vedea în zare, linia de care nu avea voie să se apropie
fiindcă acolo se sfârşea Lumea, acolo era Neantul, cum îi spusese tatăl lui.
-Tu
crezi că acolo se termină Lumea?, îl întrebă Jhiani pe Ramesis arătând cu
degetul către linia orizontului.
-Cei
mari aşa spun. Dacă ne-am apropia prea mult de locul care înghite soarele am
cădea în prăpastia care se întinde dincolo de linia aceea, veni răspunsul.
-Dar
tu, tu ce crezi? Nu eşti curios să afli dacă este adevărat ce se spune sau nu?
Am auzit că cei care s-au apropiat de capătul Lumii şi s-au întors în viaţa la cei
dragi le-au povestit că dincolo există animale fantastice cu un singur
ochi care pot să vadă în viitor sau fiinţe asemănătoare la trup cu omul dar
care au câte două capete cu patru ochi fiecare şi care trăiesc în castele
făcute din nisip udat cu lacrimi de dragon şi păsări cu un cap mic cât pumnul
strâns şi cu aripile de trei ori mai mari decât corpul lor şi animale cu un
singur picior care se odihnesc pe timpul zilei la umbra tălpii lor imense, care
noaptea, însă, îi ajută să alerge cu viteza gândului...şi...plante uriaşe,
colorate în chipuri ce depăşesc închipuirea noastră, plante cu colţi care te
îmbie cu parfumuri minunate şi apoi te înghit fără milă ca şi când ai fi doar o
muscă...
-Şi
tu crezi toate astea?, îl întrerupse Ramesis abia stăpânindu-şi hohotele de
râs.
-Gândeşte-te.
Ai spus că abisul acela înghite soarele în fiecare seară. Eu am auzit
povestindu-se că de fapt atunci când e noapte în lumea noastră, soarele
luminează pe cerul lumii de dincolo, acolo fiind zi. În fond, şi acele
creaturi şi plante fantastice au nevoie de lumină, nu?
-Asta
dacă există...Şi cum este cerul lumii de dincolo?
-Se
spune că ar fi un cer în permanenţă roşu, iar norii nu sunt albi ca norii pe
care îi cunoaştem noi, ci sunt galbeni sau portocalii, iar aerul este înecăcios
şi greu de respirat, spuse Jhiani trăgând cu poftă aer în piept şi
imaginându-şi că se confruntă deja cu aerul greu de dincolo. Am luat
hotărârea că mă voi duce la capătul Lumii ca să mă conving cu ochii mei că
există toate aceste creaturi, că cerul lor este roşu sau...că dincolo este doar
neantul, aşa cum spune tata, aşa cum crezi şi tu, Ramesis, continuă Jhiani.
Ştii, îmi doresc să văd soarele, vreau să îl văd ridicându-se din abisuri!
Vreau să îl văd în toată măreţia lui...
-Şi
cum te gândeşti să ajungi la capătul Lumii?
-Mergând
drept înainte.
-Glumeşti,
nu? Ai idee măcar cât timp îţi va lua?
-Poate
ani, poate întreaga viaţă, dar sunt hotărât să fac această călătorie. Mâine în
zori mă gândesc să plec spre soare şi spre cealaltă lume. Vrei să vii cu mine?
-Ahh,
nu chiar, prefer să rămân acolo unde îmi este locul, dar îmi poţi aduce o
amintire din lumea de dincolo dacă ea există cu adevărat şi dacă o
găseşti sau dacă te mai întorci.
Jhiani
îşi ridică privirile spre soare.
Acesta lumina
puternic cerul senin care îşi plimba norii pe o adiere de vânt abia simţită.
Jhiani îşi lăsă faţa mângâiată de căldură şi ochii invadaţi de soare. Câtă
lumină, gândi Jhiani, simţind cum soarele...”
-Nu mai fixa soarele cu privirea! Ai să îţi arzi
retina, copile!, strigă dintre valurile mării tatăl. Şi, Hans, mai lasă odată
cartea aia şi haide în apă mai bine!
Hans luă semnul de carte şi îl aşeză
între pagini. Puse cartea alături, pe cearşaful acoperit pe alocuri de nisip şi
îşi frecă cu pumnii mici ochii. Îl dureau şi vedea totul în nuanţe de verde.
Îşi aruncă privirea spre castelul de nisip făcut de sora lui mai mică. ”Castele
de nisip udat cu lacrimi de dragon...lacrimi de dragon, dar dragonii plâng?”,
se întrebă copilul, uitându-se din nou spre soare. ”Oare în câţi ani va fi
posibil ca omul să se apropie suficient de mult de soare fără să îi fie ochii
vătămaţi?”...Se ridică în picioare. Rămase aşa o vreme, apoi se îndreptă
alergând, cu colacul în mână, spre apă.
-Ce este soarele, tată?, întrebă Hans,
odată ajuns în valuri.
-O stea veche de patru miliarde de ani,
care străluceşte atât de puternic încât o vedem şi noi, de aici, din apă. De
asta nu trebuie să te uiţi la soare. Îţi arde ochii, veni răspunsul care îl
nemulţumi pe Hans.
-Dar vreau să ştiu mai multe despre
soare...Vreau să ştiu totul despre soare! Cum s-a născut, din ce este alcătuit şi de ce noaptea nu îl
vedem pe cer...Unde se duce el noaptea? Te rog, tată, mai spune-mi despre soare!
-Nu acum, băiete. Ai tot timpul să
înveţi la şcoală şi despre soare şi despre alte multe lucruri la fel de
interesante. Aşteaptă să mai creşti şi ai să le cunoşti pe toate.
-Dar eu vreau să înţeleg soarele, vreau
să nu mai existe întrebări pe care aş putea să mi le pun despre el.
Vreau, când o să mă fac mare, să ajung cât mai aproape de soare!
-Este imposibil, copile. Dacă te-ai
apropia prea mult de soare te-ai topi ca o îngheţată la cornet.
Hans Siegen
(12 octombrie 1903, Berlin – 7 martie 1964, California)
Căsătorit (cu Helena Mann), doi copii (Klaus şi
Heinrich)
Fizician, specializat în astrofizică
Între anii 1936-1959 publică mai multe lucrări
despre ciclicitatea şi polaritatea petelor solare, despre ”pata d” şi flăcările
solare, precum şi despre vântul solar şi
relaţia acestuia cu câmpurile magnetice
În 1956 pune bazele Programului ”Atlantis” –
lansarea în spaţiu a primului satelit de monitorizare a activităţii solare
(misiunea eşuează)
În 1957 îi este luat dreptul de a preda la
Universitatea din Chicago (nu se cunosc detalii)
În acelasi an se mută cu familia în California
În 1964
moare într-un accident de maşină (nu se cunosc detalii)
Fişier accesat vineri, 12 octombrie 3214, ora 8.00
am
USER: Amon Mahan
Dispozitiv utilizat: RoboNp23R, seria 541267
-Astea
sunt toate informaţiile pe care le deţii despre Hans Siegen?, îl întrebă Amon
Mahan pe robotul Np23R. Nu ai cum să accesezi Sursa să afli mai multe? Ce a dus
la eşecul misiunii? De ce a fost îndepărtat de la catedră Siegen sau care au
fost condiţiile în care a murit? Trebuie să se mai fi păstrat ceva.
-Imposibil
de îndeplinit, veni răspunsul robotului. Un singur fişier existent despre
subiectul Hans Siegen.
-Bine,
dar despre Programul ”Atlantis” ce poţi afla?
-Fişier
corupt. Imposibil de accesat.
-Imposibil!,
strigă Amon ridicându-se în picioare şi făcând câţiva paşi prin cameră. Este imposibil...
-Exact.
Imposibil de accesat, continuă robotul.
-Dar,
Amon, ce-ţi veni cu acest Hans Siegen?, întrebă Anabelle.
-Păi,
nimic special...doar că l-am visat, răspunse un pic jenat Amon.
-L-ai
visat? Ce legătură ai tu cu acest om din anii 1900? Cum l-ai visat?, îşi
continuă şirul interogaţiilor femeia.
-L-am
visat copil, un copil care îşi doreşte să ajungă la soare...Mă gândesc că ar
putea avea o legătură cu...
-Hai
mai bine să mergem, să nu mai pierdem timpul cu prostii. Mai mult ca sigur că inspectorul
ne aşteaptă deja, îl întrerupse Anabelle, fixându-şi mai bine arma în centură.
