Întunericul din priviri...

Mi-am scos din sertarele

ochilor...privirile...

Le-am înşirat toate

pe pat

pentru a le admira pe rând.

Şi când m-am plictisit

de ele

le-am îngrămădit iar

în spaţiul îngust

de sub sprâncene.

Dar ele,

fără stare,

mi-au curs pe obraji, 

făcându-şi loc printre gene,

şi prelungindu-se apoi,

în voie,

în picături mărunte

şi colorate viu.

În întuneric

m-au lăsat...orbită,

îngrădită

în „eul” scufundat

tot mai adânc

în mine...

Aşa că acum...alerg

fără astâmpăr,

în derută,

din colţ de inimă,

în colţ de ochi,

în colţ de gând...

şi ajung—într-un târziu—

la colţul vieţii...

Şi da!

m-am pierdut

eu de mine printre

atâtea priviri

de „mie pe mine mă mi”...

şi degeaba

aprind eu acum

o lumânare pâlpâită—

întunericul 

din privirile mele

nu se mai lasă

    nicicum pătruns...